Grădina uitată – Kate Morton, editura Humanitas ***Recenzie

19030376_1922800137986692_8751276688885044935_n.jpg

Despre Kate Morton v-am spus cândva că scrie uimitor și că prima ei carte a fost balsam pentru sufletul meu. Deși îți poți face o idee despre ”scenariul” după care își alcătuiește cărțile, nu știi niciodată ce secrete întrepătrunde, ce personaje crează și cât de întortocheate vor fi căile către elucidarea misterului.

În toate cărțile ei de până acum un secret teribil din trecut are nevoie să fie dezvăluit în prezent pentru a înțelege mai bine acțiunile anumitor persoane sau pentru a se afla adevărul bine tăinuit atâta amar de vreme. Dar măiestria cu care își țese narațiunea, planurile ei care par complicate dar pe care le redă într-un mod atât de natural și de simplu, frumusețea poveștilor ei și personajele care sunt construite atât de frumos, nu te vor lăsa să lași cartea din mână sau să te simți vreodată saturat de scrierile ei.

 

Oare pe ce cărari ne vor purta secretele în Grădina uitată? Ce mireasmă poartă trecutul și ce parfum va avea viitorul?

 

De îndată ce am văzut acest roman pe site-ul celor de la targulcartii.ro am știut că trebuie să fie a mea. De Kate Morton m-am îndrăgostit de la prima sa carte, Casa de la Riverton, despre care v-am povestit aici. Poate că nu este o carte plină de tente psihologice, de acțiune la foc continuu, dar este un roman care suprinde prin varietatea de emoții, prin hățișurile de secrete care se întind pe câteva generații, prin vulnerabilitatea și dualitatea caracterului uman.

Grădina uitată este un amalgam de sentimente, de taine ce își au rădăcina cu multe generații în urmă, care a tot crescut umbrind tot mai mult viața celor care au urmat.

 

           Astăzi prin trecut se redă viitorul. Este oare momentul potrivit sau este tardiv? 

 

Cartea are trei planuri principale, dar există și unele secundare prezentate pentru a ajuta la creionarea cât mai perfectă a tuturor întâmplărilor ce erau legate chiar dacă aparent nu aveau vreo legătură. Succesiunea episoadelor – anii 2005, 1970, 1900-, mi-au sporit curiozitatea și m-au determinat să vreau să o ajut pe tânăra Cassandra în aflarea adevărului. Deși nu era viața ei cea care trebuia anchetată, Cassandra își va descoperi cumva propriul viitor și noua ei identitate.

 

Acțiunea debutează în anul 1913 când ne este prezentată o fetiță în vârstă de 4 ani care se ascundea la bordul unei nave. Juca un fel de joc secret cu o doamnă căreia îi spunea Autoarea, și conform căruia nu trebuia să spună nimănui numele ei. Autoarea a dispărut iar ea s-a văzut singură la bordul navei cu destinația Australia. Păstrase doar regulile jocului și un geamantan mic alb care conținea o carte de povești, o perie de păr și o rochiță.

 

Ajunsă la destinație, singură și speriată, micuța continuă jocul chiar și atunci când domnul din port o întreabă unde trebuia să ajungă și cum o chema. Domnul o luase acasă la el fiindu-i milă de ea, iar Lil, soția lui, fusese fermecată de chipul angelic al fetiței. Primește numele de Eleanor, dar îi spuneau Nell, și este crescută ca fiind fiica celor doi. Ani de zile ascunseseră adevărul de ea, dar la petrecerea de aniversare a celor 21 de ani, tatăl decide să îi spună adevărul. Nu știau cine este cu adevărat, nici dacă cineva îi dusese dorul, știau doar că o iubeau la fel de mult ca pe fiicele lor biologice.

 

Apoi acțiunea ne poartă în 2005 unde Nell era bătrână, era bunică și era bolnavă. Ajunsese cumva să facă o călătorie în Anglia acolo unde își avea rădăcinile, dar Cassandra, nepoata ei, avea mai multă nevoie de ea, așa să își anulează toate planurile și rămâne în însorita Australie având grijă de magazinul ei cu antichități și de nepoțica ei.

 

După moartea lui Nell, Cassandra are parte de un șoc atunci când primește de la avocat și actele de proprietate a unei căsuțe pe o stâncă în Cornwall, un loc unde unde nu fusese niciodată. Dedicația scurtă scrisă de bunica ei (”pentru că va ști ea de ce” ), o obsedează pe Cass într-atât încât va pleca în Anglia pe urmele bunicii ei având ca aliat numai dorința de a afla adevărul și un carnețel mucegăit cu notițele bunicii sale.

 

Pe cel de-al treilea plan facem cunoștință cu familia Mountrachet de la conacul Blackhurst. Georgina Mountrachet era o ființă absolut adorabilă, dar care ajunge să își dezonoreze familia prin fuga ei cu un pescar de care se îndrăgostise. După ce soțul ei moare și ea rămâne cu gemenii pe care îi adusese pe lume, Georgina este nevoită să uite traiul bun pe care îl dusese acasă și să învețe să se descruce în mahalalele Londrei.

 

După moartea Georginei, Eliza și Sammy rămân singuri în cămăruța închiriată în care locuiau. Cei doi copii erau obligați să muncească zi și noapte pentru familia la care locuiau, trăind doar cu iluzia că într-o zi tatăl lor îi va salva. Pentru Sammy salvarea vine prea târziu, dar Eliza ajunge înapoi în conacul familiei mamei sale în grija unchiului matern și a unei mătuși măcinată de invidie și răutate.

 

Eliza este personajul care mi-a fost cel mai drag. Rebelă, independentă și dornică de afecțiune, cu o imaginație incredibilă și cu talentul de a născoci povești din nimic. Mai târziu, autoarea Eliza Makepeace va ascunde printre poveștile pentru copii toate dramele vieții ei. Dar oare puteau fi ele interpretate în mod corect?

Eliza și Rose, verișoara ei, ajung de nedespărțit, spre disperarea mamei lui Rose. Pe cât de sănătoasă și de extrovertită era Eliza, pe atât de bolnăvicioasă și de introvertită era Rose. Dar cele două copile se iubeau și își ofereau reciproc tot ce le lipsea.

Până când Rose se căsătorește cu Nathaniel Walker iar Eliza este îndepărtată.

Pe umele lor trebuie să meargă Cassandra dacă vrea să afle adevărul despre Nell. De ce plecase Nell de una singură în călătorie? Cine erau părinții ei și de ce copila ajunsese în Australia fără ca cineva să o mai caute ulterior?

*** Mi-a plăcut tare mult acest roman. Am încercat continuu să descopăr firul roșu al narațiunii care să mă conducă la ieșirea din acest labirint al secretelor adânc îngropate. Am trăit pe tot parcursul al celor 475 de pagini cu speranță, cu furie și cu sentimentul de nedreptate. Este un roman care te fascinează de la prima pagină și despre care mie mi-a fost greu să scriu. Nu pot cuprinde tot freamătul din interiorul meu, toată bucuria și toată plăcerea cu care l-am parcurs. V-am precizat faptul că Eliza Makepeace a fost scriitoare. Vă veți putea bucura de câteva povești scrise de ea și sunt sigură că veți fi la fel de bucuroși ca mine atunci când le veți înțelege tâlcul ascuns.

Este foarte interesant de urmărit și traseul tuturor personajelor din acest roman, pentru că veți vedea că nu vor fi puține. Toți încărcați de vină, toți aspirând către ceea ce nu aveau uitând că ”viața ți-o faci din ce ai, nu din ce-ți lipsește”. Va primi cu siguranță cele 5 steluțe binemeritate! V-o recomand cu drag!

Dacă v-am făcut curioși în legătură cu acestă carte, vă spun să urmăriți atent site-ul celor de la târgulcărtii.ro, pentru că aici mereu găsiți super reduceri la cărți minunate! Cartea o găsiți chiar aici!

Mulțumesc mult Târgul Cărții pentru exemplarul oferit pentru recenzie! A fost o reală plăcere să îl citesc!

1406-v1-800x365

 

Orele îndepărtate / The distant hours – Kate Morton ***Recenzie

” Orele îndepărtate e dovada că autoarea a trecut la un alt nivel al scriiturii sale. Ea reușește să creeze o atmosferă de suspans, fabuloasă… Un adevărat regal pentru iubitorii de ficțiune istorică.” Washington Post

” Orele îndepărtate” este al doilea roman a lui Kate Morton pe care eu îl citesc. Prima mea întâlnire cu autoarea a fost prin intermediul volumului Casa de la Riverton despre care v-am povestit aici. Acum, după lecturarea lor pot să declar că voi fi cititoare fidelă a cărților care îi poartă semnătura și că voi păstra poveștile lor în suflet pentru multă vreme. Kate reușește să creeze mister, suspans și povești incredibile, punți între trecut și prezent, dezvăluie secrete și lasă adevărul să iasă la lumină.

Paginile romanului abundă în descrieri atât de bine scrise încât sunt capabile să te poarte la locul faptei și deseori am simțit fiori reci pe spate. Am simțit mirosul de mucegai, de vechi, de praf și de uitare prin care autoarea ne descrie castelul – locul întâmplării faptelor-. Am putut ”vizualiza” bătrânețea și fragilitatea surorilor gemene și apariția ”fantomatică” a surorii mai mici.

Deși am simțit la un moment dat că pot intui finalul, autoarea mi-a dat ideile peste cap. A păstrat aceeași notă de mister și aceleași emoții până la final, toate astea amplificate de deznodământ. Pentru a înțelege cartea cu adevărat, va trebui să o descoperiți singuri. Povestea este construită cu măiestrie, cu dragoste, cu suflet așezat printre rânduri și orice aș spune eu mă tem că nu aș putea reda fidel frumusețea acestui volum.

Câte lucruri pot da peste cap o scrisoare care a stat uitată într-un sac al Poștei vreme de 50 de ani? Câte uși ar putea deschide? Cât de mult ne-ar învăța despre oamenii de lângă noi? Toate aceste întrebări își găsesc răspunsul pe îndelete în acest roman…

Edith era fiica unica la părinți. Avea aproape 30 de ani și lucra la o editură micuță alături de bunul ei prieten. Cărțile erau marea ei pasiune. Dragostea ei pentru lectură se datora unui volum pe care mama ei îl adusese acasă când Edith era bolnavă de oreion. ” Adevărata poveste a omului noroaielor” de Raymond Blythe rămăsese de-a lungul anilor cartea ei preferată, romanul ei de referință. Habar nu avea atunci că acest roman nu fusese ales întâmplător și că era o legătura între ea, mai corect mama ei și castelul de la Milderhurst, reședința lui Blythe.

Singura tradiție și ”urma de normalitate” din familia lui Edith era masa de prânz de duminică în casa părinților săi. Avea o relație rece cu mama ei, mereu având impresia că nu poate pătrunde dincolo de zidul de perfecțiune și ”snobism” al celei care îi dăduse viață. Însă când mama ei primește o scrisoare care o tulbură foarte tare, Eddie conștientizează faptul că părinții au și ei secretele lor, ca înainte de a fi părinți au avut o viață proprie și că poate își cunoaște mult prea puțin familia.

Când mama ei îi spune că scrisoarea este de la Juniper Blythe, fiica mai mică a familiei care o găzduise în perioada evacuării din timpul războiului, Edith știe ca trebuie să cerceteze. Are două motive întemeiate: vrea să știe ce a tulburat-o atât de tare pe mama ei, dar mai ales are șansa de a pătrunde în castelul unde luase naștere romanul ei preferat din toate timpurile.

Era oare Omul noroaielor inspirat de undeva? De unde se născuse povestea? De ce nu existaseră timp de 75 de ani ( de atâta timp romanul văzuse lumina tiparului) nici o copie a vreunui manuscris? De ce exista atâta mister în jurul zidurilor castelului?

Cartea este scrisa într-o alternare de planuri: trecut și prezent, care ne ajută să înțelegem povestea. Împărțită în 5 părți și scrisă din perspectiva tuturor personajelor, cartea este un puzzle al poveștilor de dragoste, al trădărilor și al iubirii dincolo de rațiune.

” Ah, dar mie îmi place cerul înnorat, e mult mai complex decât cel senin. Dacă ar fi o ființă, sunt sigură că mi-ar plăcea să-mi pierd timpul aflând mai multe despre ea. E mult mai interesant să te întrebi ce o fi sub straturile de nori decât să vezi mereu același albastru, simplu, limpede și fără pată.”

Raymond Blythe era un scriitor talentat, cu o sclipire de geniu dar fără noroc în viața de familie. Din prima căsătorie are doua fiice gemene : Saffy și Percy. Pe vremea aceea era un tată care își adora fiicele și le privea cu dragoste părintească.

O tragedie se abate asupra familiei lui când soția lui moare într-un incendiu pornit în biblioteca iar tatăl și scriitorul Blythe nu va mai fi același niciodată. Se închide într-un turn iar singura lui creație este Omul Noroaielor. Moartea soției lui aduce un gol în viața și opera sa.

Din a doua căsătorie se naște Juniper, un copil frumos, cu bucle blonde. Juniper moștenise atât talentul tatălui său dar și genele de nebunie din familia mamei sale. Tânăra era o apariție parcă desprinsă din poveștile tatălui : excentrică, diafană, prea puțin preocupată de lumea din jurul ei. În accesele de creație se izola în camera ei și scria. Bucăți de povești erau notate peste tot, dar nimic nu avea continuitate, nimic nu era ordonat.

Cele trei fete țineau foarte mult una la cealaltă, iar după ce mama lui Juniper murise , Percy – fata cea mare- jurase să își protejeze surorile și zidurile castelului pe care îl prețuia mai mult decât orice.
Singura lor legătura cu lumea exterioară se realiza prin intermediul cărților. Lumea o cunoșteau din poveștile închise între paginile pe care le citeau cu aviditate. Toate trei purtau în sufletele lor taine bine păzite iar la lumina lunii visau cum ar fi fost viața lor departe de zidurile de la Milderhurst.

Meredith, mama lui Edith, fusese evacuată alături de frații ei din Londra de teama începerii războiului. Toți copiii fuseseră trimiși la țară unde urmau să primească adăpost la familiile care le deschideau ușa casei. Meredith ajunsese la castel iar viața ei prinde aripi. Învață despre educație, despre magia din lumea cărților și despre șansele pe care le-ar putea avea după încetarea războiului.

Însă părinții ei aveau alte planuri pentru ea și o smulg de lângă delicata Juniper. Deși se vor întâlni peste puțin timp la Londra, cele două prietene sunt despărțite pentru totdeauna de un secret teribil.
Juniper crescuse urmând indicațiile tatălui său care era de părere că pentru a nu își îngrădi niciodată creativitatea trebuia să rămână singură, locuind pentru totdeauna la castel. Însă Juniper visa să cunoască lumea reală, să taie frânghiile ce o țineau legată de zidurile gri de piatră.
Fuge la Londra, unde începe să simtă și să traiască. Departe de ”nebunia creației” , distanțată de nălucile pe care le vedea la castel, descoperim o altă Juniper. Una capabilă să comunice, una aptă pentru lume și pregătita pentru dragoste.

Dar apariția unui iubit ar compromite una din condițiile din testamentul tatălui său. Ar putea Percy să o înțeleagă? Este Juniper tulburată sau este doar victima nebuniei tatălui său care se aruncase pe fereastră crezând că Omul noroaielor îl urmărește?

Pe urmele mamei ei și a tainelor pe care zidurile de la castel le-au păzit atâta timp, Edith învață despre loialitate, dragoste și sacrificiu. Va ști oare să o aprecieze mai mult pe mama ei?
O va lăsa Percy cea rece să pătrundă în cotloanele întunecate ale castelului și ale vieții lor? Ce secrete păstrau surorile?
Și ce e mai important…de unde se născuse Omul noroaielor? Exista realitate în cea mai bine vândută poveste clasică?

Pentru răspunsul la toate aceste enigme, vă invit să lecturați romanul…

Un final emoționant, o poveste minunată scrisă cu măiestrie și pricepere, m-au determinat să îi acord 5 steluțe pe Goodreads.

Casa de la Riverton / The shifting fog – Kate Morton ***Recenzie

” Succesul lui Kate Morton este asigurat de intriga exemplar construită, de o emoționantă și, în același timp, tensionată poveste de dragoste și de finalul obsedant…” Publishers Weekly

Casa de la Riverton este prima mea întâlnire cu Kate Morton. Știți cum a fost cartea asta? Balsam pentru suflet… nu e un roman de dragoste, nu este unul siropos, este un roman din categoria celor care fac sufletul să vibreze prin poveste, prin detalii, prin patina timpului așezată peste lume, prin amprenta pe care o lași în viața cuiva. Nu întâmplător pașii te poartă pe un drum, nu întâmplător întâlnești oameni iar când trăiești aproape un secol, poți considera că ai multe de spus.

Am iubit-o pe Grace, cea care ne ajută să pătrundem taina domeniului Riverton și a secretului care încă este sursă de inspirație pentru filme, poezii sau articole de presă și mă gândeam la câte schimbări a asistat ea. De la cameristă la doctor în arheologie, de la tânăra umilă, plină de servitute la statutul de mamă, de bunică, de la fustele în tonuri neutre la cele până la genunchi, de la conservatorism la modernism, de la penițe la dictafon.

Atâtea clipe, atâtea amintiri, atâția oameni care și-au plimbat pașii prin viața ei, secrete nespuse și un sentiment de vinovăție care apasă sufletul chiar și după atâta timp.

Am pătruns prin lecturarea acestui roman în lumea grandioasa a sălilor de bal, a familiilor cu nume încărcate de istorie, în epoci diferite care au marcat o lume a conservatorismului, a etichetelor. O lume disecată și divizată de războaie, istoria unei familii de la mărire , la degradare…până la dispariție. O familie care parcă purta un blestem…renumele nu era de ajuns pentru ca membrii ei să își găsească împlinirea, liniștea și fericirea. O doză de intrigă și mister care păstrează cititorul conectat, atât de bine încât am închis ochii și m-am închipuit vocea caldă și gravă a lui Grace care m-a purtat pe aleile casei de la Riverton….

 Grace este obosită..obosită și cu un sentiment apăsător de vină. Îl poartă de prea mult timp în suflet, o macină și nu o lasă să se ducă lângă cei care s-au stins înaintea ei. Are 98 de ani și trăiește într-un azil. E fericită, atât cât poate fi, pentru că o are pe Sylvie, o îngrijitoare drăguță care îi face ceai și îi împletește părul. Grace are o calitate extraordinară: autoironia, născută din inteligență și din prisma omului care a văzut atâtea la viața lui încât urăște penibilul.

” Machiajul mi-a readus viață în obraji, dar am avut grijă ca Sylvia să nu întreacă măsura. Nu-mi place să arăt ca un manechin de la pompe funebre.”

Avea ” memorie cristalizată” conform celor din jurul ei- nu era capabilă să își aducă aminte ce făcuse acum câteva zile, însă putea să ”trăiască„ scene din trecut, replici întregi, cuvânt cu cuvânt. Le-ar fi lăsat pe toate în urmă, dacă nu ar fi apărut Ursula, o tânără care dorea să facă un film despre evenimentele tragice care scuturaseră atât viața celor doua surori, cât și întregul domeniu.
Deși este reticentă la început, Grace acceptă să viziteze platoul de filmare care îi declanșează tornada emoțiilor și amintirilor. Avea un neopt pe nume Marcus, un scriitor hoinar prin lume, care străbătea țară după țară în dorința de a stinge o vină: vina lui pentru moartea soției sale. Bunica lui  îl înțelege, tocmai de aceea ia hotărârea de a înregistra toată viața ei pe niște casete, care i-ar fi putut arăta lui Marcus că vina nu e bună, că vina ucide spiritul liber și respectul față de sine.

Avea numai 14 ani, în anul 1914, când și-a lăsat mama suferindă de artrită în căsuța lor sărăcăcioasă pentru a se angaja la Riverton. Mama ei urmase aceeași pași până când rămăsese însărcinată cu Grace iar mai apoi nu s-a mai întors. Ăsta era primul secret al ei, primul subiect tabu pentru Grace.

Trebuia să fie supusă, ascultătoare, harnică și să știe să fie o umbră, să își țină gura și să păstreze tainele stăpânilor. Singura ei insubordonare o reprezentau cărțile ascunse pe fundul unui sertar, erau accesul ei la o lume care îi era refuzată datorită condiției materiale. În clasa ei socială, să fii cameristă era deja o poziție superioară.

” Am pronunțat în șoaptă cuvintele emoționante și am ridicat cartea, să-i adulmec mirosul de cerneală proaspătă al paginilor. Mirosul posibilităților.”

Îi era sortit să fie o slujitoare, însă trăia prin copiii familiei Hartford: David, Hannah și Emmaline, o viața așa cum îsi dorea. Se apropie treptat și câștigă încrederea lui Hannah, devenindu-i confidentă. Grace asistă asemeni unui martor mut, o figură ștearsă din poza de familie anuală, la toate evenimentele care marchează viața familiei Hartford: pierderi, moarte, nașteri, căsătorii, uitând să dea o șansă propriei vieți.

Totdeauna capabilă de sacrificiu pentru Hannah, mânată de o dorință pe care nu o înțelegea pe deplin, Grace este singura persoană demnă de încredere din viața tinerei de viță nobilă.

Autoarea ne descrie evoluția fetelor din familia Hartford, de la tinerele care se gândeau numai la jocuri și puneau la cale pozne spre disperarea tatălui prea ocupat cu afaceri, la fetele aspirante la independență, carieră și modernism. Hannah era vulcanică, libertină și încăpățânată. Nu voia să se căsătorească, voia să fie liberă și să vadă lumea. S-a căsătorit cu Teddy, un tânăr care visa doar politica, atunci când a realizat ca tocmai căsătoria era poarta spre libertate.

Emmaline devine din copila sfioasă , o tânără extrovertită, gata mereu de distracție și de anturaje proaste.
Moartea lui David, fratele lor, pe un front în Franța, este momentul în care toată familia intră în colaps. Tatăl lor, Frederick, ocupat cu afacerea sa, nu acordă atenție nici moșiei, nici familiei. Ăsta este începutul deciziilor proaste, ăsta este momentul în care fetele iau hotărâri care le vor marca viața pentru totdeauna.

Grace renunță la șansa ei la fericire, la familia pe care ar fi avut-o alături de Albert, un tânăr cu aspirații, pentru că bănuiește că este fiica domnului Hartford, deci sora lui Hannah , iar doamna are nevoie de ea. O urmează asemeni unui câine credincios, o susține și o ajută în toate nebuniile ei.

Când lucrurile par să se așeze pe un făgaș normal, un incident teribil zguduie întreaga liniște de la Riverton. Un secret teribil pe care nimeni nu îl știe, unul a cărui taină Grace o păstrează de atâția ani. Nimeni nu îl știe, nimeni nu bănuiește adevărul.

”Da, e un viitor în asta, a spus ea cu vocea subțiată. Dar fericirea…fericirea crește la gura sobei tale, nu se culege de prin grădinile altora.”

Este oare timpul ca Grace să vorbească? Este timpul ca ultimul secret să fie dezvăluit?

Cartea o voi cota cu 5 steluțe. Merită mult mai multe. Pentru modul în care autoarea a adus în lumină povestea, pentru faptul că nu și-a menajat personajele, pentru maniera în care a prezentat parcursul unei vieți, a unei generații, exact așa cum a fost…cu lucruri bune sau rele, cu schimbările constante cu fiecare întorsătura de peniță.

Stilul lui Kate este absolut fantastic: real, răvășitor și captivant. Cartea își merită fără doar și poate titlul de bestseller. O scriitură frumoasă, plină de detalii, demnă de pusă alături de clasici, cu o poveste emoționantă, captivantă și tulburătoare. Dragoste, mister, secrete, prietenii, legături secrete, relații extraconjugale care atrag moartea poetului Robbie Hunter… și Grace, cea care știe adevărul absolut.