Mai puternic decât frica – Marc Levy, Editura Trei ***Recenzie

19424408_1928161567450549_1381049814210491853_n.jpg

 

” Curajul nu este decât un sentiment mai puternic decât frica. ” Iar în acest roman am întâlnit din plin curaj îmbrăcat în toate formele.

Când cei de la targulcartii.ro au reduceri nu ai cum să nu profiți din plin! Iar dacă mai găsesc și un titlu ce aparține lui Marc Levy…eu mă declar mai mult decât mulțumită. ”Mai puternic decât frica” este în top, este un roman care te cucerește, care te ajută să te întâlnești cu personaje îndrăgite din alte romane ( Și dacă aș mai trăi o dată – recenzia aici), un roman a cărui lectură te determină să faci slalom printre trăiri, printre emoții și sentimente.  Iar curajul, după cum vă spuneam, este la el acasă.

Deși mai am de recuperat la romanele ce poartă semnătura lui Marc Levy, pot să spun că acesta de față este cel mai antrenant și mai plin de acțiune și de suspans. De la incipit am fost convinsă că voi avea parte de o lectură captivantă, apoi introducerea în scenă a lui Andrew Stillman, un ziarist renumit, m-a bulversat și m-a făcut să fiu melancolică și tristă, ca mai apoi, la câteva pagini distanță să izbucnesc în râs.

Levy nu se dezminte și își păstreaza amprenta, umorul, romantismul și măiestria cu care își așează cuvintele pe pagină. Personajele sale sunt construite atât de bine încât ai impresia că ele trăiesc aievea și că dacă s-ar desprinde din paginile cărții, ți-ar putea fi prieteni. Eu una nu m-am hotărât încă pe care îl îndrăgesc mai tare.

De data aceasta facem cunoștință cu Suzie Baker, o tânără hotărâtă și plină de curaj. Deși se ascundea foarte bine în spatele aparențelor, Suzie purta o bătălie care era catalizatorul întregii sale existențe. Dorea să facă dreptate, să apere numele bunicii sale și să își redobândească numele de familie. Documentul care ar fi putut să o ajute dispăruse în urmă cu 46 de ani, când un accident aviatic împiedicase actul și mesagerul să ajungă la destinație. Muntele în toată măreția lui, ”aruncase” constant afară bucăți din avion, dar partea principală dispăruse pe fundul unei crevase, nefiind descoperită vreodată.

La 46 de ani de la dispariția avionului, Suzie e mai convinsă ca niciodată să facă dreptate. Mama ei, cea care ar fi trebuit să poarte de fapt acestă luptă, căzuse victima alcoolului, până când decedase. Suzie voia să escaladeze singură muntele Mont Blanc, așa că timp de un an de zile va lua lecții de la Shamir, cel mai bun profesor de alpinism din oraș. Deși cei doi ajung să formeze un cuplu, Suzie nu îi destăinuie adevăratul motiv al hotărârii sale de a escalada muntele chiar în ianuarie. El nu o credea pregătită, iar ea nu credea că există ceva pe lume care să o facă să renunțe.

În plină furtună de zăpadă și în întunericul de pe munte, cei doi se prăbușesc în crevasă, iar muntele își cere tributul. Shamir taie coarda ce îl lega de ea și se prăbușește în gol. Suzie va fi de acum și mai ambițioasă, dacă mai era posibil să fie mai mult, și mai hotărâtă să afle adevărul. I-o datora lui Shamir. Găsește corpul avionului și valiza diplomatului indian care conținea mult doritul document, dar misterul se adâncește și mai tare. Nu înțelegea ordinea pieselor din acest puzzle complicat.

Bunica ei, Liliane, fusese acuzată de înaltă trădare și mai apoi presa scria despre sinuciderea acesteia. Suzie nu credea că se omorâse ci că fusese omorâtă. Îi era greu să creadă că femeia care copia rapoartele din sertarul biroului său și care fusese acuzată de fraternizare cu inamicul, ar fi putut să își încheie de una singură socotelile cu viața. Suzie voia să primească numele ei real de familie, dar nu știa ce cutie a Pandorei avea să deschidă.

Pentru că avea prea puține detalii și nu știa pe ce pistă să apuce, Suzie își caută un partener, unul cu acces la informații și cu o minte lucidă și deschisă. Andrew Stillman fusese candidatul perfect. Dar cercetările ei îi dezvăluiseră că Stillman nu făcea nimic obligat, așa că viața ei va trebui să i se dezvăluie acestuia absolut accidental.

Lui Andrew nici nu îi fusese greu să o remarce la bibliotecă. El avea fler la oameni și i s-a părut că tânăra ce studia cărțile de istorie are un trecut interesant. O spargere la ea acasă și oameni care par să o urmărească, este de-ajuns pentru el ca să înceapă să ”își bage nasul”. Avea nevoie de un subiect tare după perioada de trei luni în care se refăcuse în urma atentatului asupra vieții sale.

Faptul că documentul ce ar fi putut anula vinovăția bunicii lui Suzie, avea legătură cu oameni influenți din politică, ba chiar cu fostul vice-președinte al Americii, aruncă ancheta lor în aer, dar le pune și viața în pericol. Nu știau cine este pe urmele lor, dar se vedea profesionalismul și determinarea cu care luptau pentru a păstra secretele trecutului bine ascunse. Ancheta pare să se adâncească și mai mult, ba chiar ajunge și pe alte continente.

Aveau nevoie unul de altul, dar oare puteau ei ține piept unei anchete ce amenința siguranța națională? Cine o eliminase pe Liliane și de ce? Asta o să descoperiți voi!

Eu vă recomand cartea. Vă garantez că vă rupe din cotidian, că vă menține curiozitatea și că va binedispune în ciuda subiectului extrem de serios și de bine precizat. Dialogul dintre Andrew și Simon, cel mai bun prieten al său, a fost de-a dreptul delicios și a avut rolul de a mă binedispune și de a decongestiona toată încordarea anchetei celor doi protagoniști.

Dacă vă e dor de o lectură bună, de un roman în care trecutul trebuie să fie elucidat, de o carte în care sunt combinate micile drame existențiale și slăbiciunile firii umane, atunci să îi dați o șansă lui Levy. Nu veți regreta!

 

Mulțumesc mult, targulcartii.ro pentru exemplarul oferit! Dacă v-am făcut curioși, puteți achiziționa cartea de aici, unde dacă tot ajungeți profitați și de reducerile de vară, apoi vă aștept să îmi spuneți părerea voastră!

1406-v1-800x365

Absolut tot – Nicola Yoon ***Recenzie

18922740_1918318458434860_8842807453586711798_o.jpg

De cărțile cu și despre adolescenți m-am tot ferit până acum. Nu că nu ar fi bune. Poate doar pentru că am eu vreo preconcepție cum că toate, sau majoritatea, au povești clișeice, povești cu un bad boy și fete bune, fluturași, cămine și holuri de liceu.

Când reușesc să găsesc în descriere ceva care mă intrigă și îmi menține cumva interesul pentru mai multe zile, îi dau totuși o șansă cărții. Fie pentru acest motiv, fie pentru că uneori am nevoie de relaxare sau pur și simplu pentru că mi se face dor de acea etapă a vieții mele. Adolescenții tind să se închidă în lumea lor și trebuie mereu să găsim calea de comunicare potrivită. Ca mamă mă gândesc mereu la adolescența lor și sper să le fiu prietenă și mamă, așa că orice carte cu și despre adolescenți mă învață despre viitorul nostru. Asta nu înseamnă că le voi citi prea des.

De ”Absolut tot” am auzit tot pe grupurile dedicate cărților. Păreri împărțite, ca de obicei. M-am uitat pe câteva recenzii, pe descriere, mai apoi am aflat și de ecranizare. Așa că mi-am dorit să îmi formez o opinie proprie. Mi-a plăcut. Nu a fost wow, dar mi-a plăcut, dacă nu pentru poveste, măcar pentru zecile de întrebări pe care mi le-am tot adresat pe parcursul lecturii.

Cât de mult suntem capabili să facem pentru a-i proteja pe cei dragi? Unde trasăm limita?

Madeline era o tânără de 18 ani. Ai fi zis că este o adolescentă cu probleme normale tipice vârstei sale, asta dacă ai fi văzut doar o fotografie de-a ei. În realitate, Madeline trăia într-un mediu complet steril, unde intrau doar mama ei și asistenta personală care o supraveghea când mama ei era la lucru.

Madeline suferea de o boală de imunitate. Imunodificiență severă combinată (SCID) sau ”boala copilului din bula de plastic”. Madeline Wittier nu lua contact cu nimic străin fără a fi atent sterilizat în prealabil, vidat sau trecut prin camera de presurizare. Toate lucrurile din jurul ei erau albe, până și cărțile ei noi aveau toate coperți albe, cartonate. Toate zilele ei semănau și toate serile erau planificate. Lecțiile pentru școală se desfășurau via Skype, iar mama ei crease între pereții casei lor micuța lume perfectă care nu putea altera sănătatea fiicei ei, a singurei persoane care îi rămăsese.

Fuseseră cândva o famile completă și perfectă. Până când tatăl și fratele mai mare pieriseră într-un accident. Rămăsseră ele două, două femei sensibile și cu puncte slabe în sănătatea lor emoțională.

Viața lui Madeline nu avea nimic imprevizibil. Asta până când în casa de alături se mută o altă familie precum cea pe care o avusese și ea cândva și despre care nu avea prea multe amintiri. Pentru că geamul camerei ei reprezenta poarta către lumea de Afară. Madeline își petrce ore întregi observând familia de alături. Mai ales că îl observă și pe Olli, uin tânăr cam de vârsta ei cu tot cu preocupările normale pentru un adolescent.

Din afară privită familia lui una obișnuită și fericită. Numai că Maddie observă scandalurile provocate de tatăl alcoolic. Se atașează și mai mult de Olli și treptat cei doi tineri comunică mai întâi prin desene pe geam, apoi via email. Se cunosc și mai bine și Maddie își dorește mai mult. El ar fi fost o bucățică din lumea străină pe care voia să o exploreze. Numai că mama ei este destul de strictă, nu ar fi acceptat niciodată.

Carla îi înțelege mai bine nevoile ei, așa că este de acord să le permită celor doi să se întâlnească pe furiș, dar numai după ce promit că nu vor exista atingeri. Nu puteau risca să declanșeze alergia lui Maddie.

Oare secretul lor poate rămâne mult timp păstrat? Ce secrete ies la iveală?

Mi-a plăcut tare mult modul lejer în care este scrisă cartea. Pare scrisă de o adolescentă îndrăgostită, captiva fluturașilor din stomac. Am apreciat de asemenea și desenele copilărești din interiorul cărții, mi-au creat o legătură mult mai strânsă cu eroina cărții. Așa cum v-am spus deja, nu este o carte wow. Nu este o carte care despică firul în patru sau care abordează cine știe ce filozofii și adevăruri existențiale, dar este o carte care se citește ușor și care te lasă surprins de sacrificiile și compromisurile pe care le puteam face din dorința de a proteja și datorită întreărilor pe care tot ți le trezește.

Cum o fi să fii alergic la lume? Să nu te poți bucura de soare, de vânt, de păsări, de zăpadă, de ploaie, de mâncare, de oameni?

Când înflorește liliacul/ Lilac girls – Martha Hall Kelly ***Opinie personală

 

18274897_1904589163141123_4432718579856228900_n.jpg

” Inspirată de evenimente și de oameni reali, Martha Hall Kelly a spus povestea a trei femei, plasată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care dezvăluie curajul, lașitatea și cruzimea acelor zile. Aceasta face parte din istorie – istoria feminină- și nu ar trebui să fie uitată. ” – Lisa See 

 

Deși m-am tot gândit cum să încep să aștern gândurile mele în legătură cu această carte, nimic nu se potrivește mai bine ca un pasaj din cartea lui Kristin Hannah, Privighetoarea. 

”- Bărbații spun povești…Dar femeile acționează. Pentru noi, a fost un război din umbră. N-au existat parade pentru femei atunci când războiul s-a sfârșit, nici medalii, nici menționări în manualele de istorie. În război, am făcut ce trebuia să facem și, când războiul s-a terminat ne-am cusut viețile la loc și am pornit mai departe.” – Privighetoarea, Kristin Hannah 

Războiul este prin definiție un eveniment tulburător. Datele stricte și exacte care ne descriu succint evenimentele nu sunt capabile să redea tot zbuciumul, toată nedreptatea și toată suferința. Au existat oameni curajoși care au încercat cu prețul vieții să lupte pentru ceea ce credeau, să aibă un cuvânt de spus. Credeți că s-au gândit măcar o clipă că vor rămâne în istorie ca niște nume? Nu. Au trăit ghidați de suferință, de strigăte, de foamete, de oamenii mutilați, de copiii fără copilărie, de trenurile pline de mii de suflete care porneau într-o călătorie fără cale de întoarcere. 

Iar printre acești oameni, au existat ele…femeile. Cele care au luptat și au dovedit că atunci când vine vorba de semeni, de copii și de țară, materialul fragil din care sunt construite devine mai tare ca o stâncă. Pe lângă evenimentele ce au zguduit lumea, pe lângă milioanele de suflete ce au plătit un preț cumplit fără să aibă vreo vină, femeile nu ar trebui nici ele uitate. Eu după ce am terminat cartea am căutat și m-am lăsat condusă de zeci de articole legate de experimentele pe oameni din cadrul războaielor mondiale. Am privit unele poze, pe unele nu am putut să le privesc. Atâta durere, atâta suferință și atâția oameni nemiloși, cruzi, ce au amputat membre și suflete. 

Cartea este plină de evenimente și oameni reali, împletite cu mici bucăți de ficțiune și este ca un omagiu adus celei ce a fost Caroline Ferriday

”Caroline era o eroină adevărată, cu o viață fascinantă, o fostă debutantă, în înalta societate și actriță pe Broadway care a dinamizat o Americă postbelică blazată și și-a dedicat viața ajutorului dat unor femei pe care alții le-au uitat.” 

Trei femei puternice, fiecare făcând parte dintr-o altă tabără, toate trei inspirate din caractere reale. Caroline Ferriday, Herta Oberheuser, Kasia Kuzmerick.

Herta Oberheuser a existat chiar cu acest nume. A fost singurul medic femeie din lagărul de la Ravensbruck. A scăpat de spânzurătoare la final războiului pentru crimele împotriva umanității și pentru experimentele medicale pe oameni și a fost condamnată la 20 de ani de închisoare, însă este eliberată discret după 5 ani, profesând în continuare medicina până când identitatea ei este deconspirată. 

Kasia Kuzmerick – a fost inspirată din viața Ninei Iwanska și sora ei medic Krystyna, ambele operate în lagăr. 

Ce legătură există între cele trei femei? Ce le unește?

Drama. Suferința. Lașitatea. Curajul. Empatia. Războiul. Foametea. Experimentele. 

Acțiunea debutează în Septembrie 1939 și se va extinde până în 1959, urmărind îndeaproape destinele celor trei femei. 

Caroline era orfană de tată. Fusese o pierdere care îi marcase existența. Locuia cu mama ei și era necăsătorită. Nu se putea lega de un bărbat, nu reușea. Nici nu avea timp, își dedica întreaga viața și puținii ei bani tuturor cauzelor umanitare. Era voluntar la sediul Consulatului Francez și strângea donații pentru copiii orfani din Franța. Cândva fusese actriță pe Broadway, astăzi nu mai avea timp pentru această lume plină de superficialitate. Se folosea doar de relațiile ei sus puse pentru a aduna fonduri pentru copiii orfani. 

Urmărea pe cât posibil tot ce se întâmpla în Europa și se temea de război. Se temea de repercursiunile lui și de toată urâțenia pe care o instala pe străzi și în suflete. Așa că nu avea timp de pauză, trebuia să lupte pentru cei care nu mai aveau pe nimeni pe lume. 

Herta era mândră de originea ei germană. Făcea parte dintr-o familie unită și plină de iubire. Mama ei  lucra de dimineața până seara, iar tatăl ei îi insuflase umanitatea, iubirea și respectul. Herta voia să fie chirurg dar singurul domeniu unde o femeie era acceptată era Dermatologia. Deși tatăl ei nu era de acord cu drumul impus de Hitler, nu putea să strige zărilor convingerile sale. Nu ar fi fost lăsat și mai era și bolnav. Herta era ambițioasă si dornică de a profesa, așa că un anunț de angajare la un centru de reeducare pentru femei era șansa pe care o așteptase toată viața. 

La intrarea în lagărul de la Ravensbruck, Herta era un om empatic, plin de principii. Observase de afară jardiniere pline cu mușcate pline de flori, cuști cu animale exotice, ordine și disciplină. Nu știa că toate astea erau doar aparențe. Nu știa că înăuntru se făceau experimente pe oameni, că exista un crematoriu unde trupurile măcinate de boală erau arse, că mâncarea era raționalizată și că deținutele erau înfometate, că era plin de păduchi și tifos, că ajunsese într-o lume dominată de bărbați și de duritate.

Când îl întâlnește pe Fritz, un coleg de la școala de medicină, Herta crede că se va acomoda mai ușor și are impresia că poate pleca sau că poate refuza anumite sarcini. Se înșsela, ca de obicei. Curând a făcut primele injecții letale subiecților care nu îndeplineau parametrii impuși de mai marii lagărelor. Apoi cuprinsă de dorința ei cea mai mare, chirurgia, începe nu să opereze, ci să măcelărească trupurile firave ale femeilor din lagăr.

Le scoteau din picior bucăți de mușchi, le scurtau tija osoasă, le introduceau corpuri străine (cuie, cioburi, rumeguș) și la coseau cu noduri uriașe. Apoi puneau piciorul în ghips și așteptau ca infecția să se instaleze. Altele au fost injectate cu tetanos sau sterilizate. Nu li se administrau nici medicamente, nici apă. Erau lăsate să delireze zile în șir și se nota cu minuțiozitate rezultatele experimentelor. Herta nu mai avea onoare. Era oficial, devenise din doctor măcelar.

Kasia Kuzmerick era un copil fericit. Tatăl ei lucra la oficiul poștal, sora ei lucra la spital iar mama ei o iubea mai presus de orice. Mama Kasiei era pictoriță. Își iubea pensulele lăsate moștenire de propria mamă. Kasia fusese întotdeauna o fire directă care spunea ce avea de spus și care avea opinii proprii. Când bombele încep să cadă peste iubita ei Polonie și nemții încep să ajungă în orașul ei, Kasia își va dori să facă ceva pentru a-i împiedica.

Pietrick, băiatul de care ea era îndrăgostită, îi oferă șansa de a face parte din Rezistență și de se opune normelor germane. Reușește de câteva ori să înșele vigilența nemților, dar este prinsă alături de sora ei în cabina de la cinematograful unde lucra și sunt deportate. Mama ei care venise să îi aducă mâncare se opune arestării fetelor sale și este reținută și ea.

Ajung împreună la Ravensbruck și coșmarul vieții lor este pe cale să înceapă. Puse într-o baracă alături de fetele cu Biblia, sau de deținutele politice, li se dă un castron de tablă și o lingură. În rest sunt deposedate de tot ce aveau, de la haine până la demnitate. Înfometate, înfrigurate, scoase la apel, trăind mereu sub o ploaie de lovituri și amenințate de câinii soldaților care le păzeau, fetele își pierd speranța. 

Sunt și câteva tinere curajoase care nu renunță la încercările de a comunica cu exteriorul, de a spune lumii întregi atrocitățile lagărului. Au fost pagini întregi pe care le-am parcurs cu furie, cu lacrimi în ochi și cu durere în suflet.

Zuzanna și Kasia cad pe mâinile Hertei și sunt victimele experimentelor ilegale pe oameni. Zuzanna este sterilizată și injectată cu Tetanos, iar Kasia suferă de o ”operație” la picior care o mutilează pe viață. Totul culminează cu pierderea mamei lor. Matka Halina dispăruse fără urmă iar viața lor pare și mai sumbră ca înainte. 

Au avut parte de un singur lucru bun: un autobuz al Crucii Roșii Suedeze care la finele războiului a venit să salveze femeile din lagăr. Sufletele le erau mutilate, mai exista oare acasă? 

Viața lor continuă și a fost la fel de interesant de urmărit. Repercursiunile unei astfel de vieți nu s-au lăsat așteptate și deși au fost privite cu milă ”iepurii” după cum au fost numite femeile operate, nu au primit nimic de la lumea care le aștepta. Nici despăgubiri, nici tratamente, nici compensații pentru nedreptate și traume. Aici intervine Caroline și viața se pare că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat iepurilor. Ele erau în viață, uitarea nu putea să se aștearnă, puteau vorbi tuturor despre cele care rămăseseră fără glas.

Întâmplările sunt relatate din perspectiva celor trei femei iar povestea lor continuă mulți ani după încetarea războiului. Trebuie să aflați voi cum au reușit să se întâlnească și ce amprenta au lăsat una în viața celeilalte. Eu simt că nu am destule cuvinte, că nu pot să redau și să exprim tot ce am simțit citind acestă carte! 

Deși am terminat cartea aseară, am în minte scene atât de vii și de dureroase, încât pot să vă spun că această carte face partea din categoria celor care m-au marcat și care îmi vor rămâne în suflet pentru totdeauna. Dacă dați de carte pe undeva și dacă și pe voi vă atrag aceste subiecte să nu o ocoliți. Este o carte de citit și de păstrat! 

Ps: Eu nu am simțit nicio clipă că ar fi o carte de debut! Extrem de bine construită, de documentată!

Grădina umbrelor / Garden of shadows – V.C. Andrews (Dollanganger #5) ***Recenzie

17880376_1893006527632720_8759325580559737012_o

Acest ultim volum se poate citi foarte bine și la începutul seriei, dar credeți-mă când vă spun că este mai bine să îl lăsați ultimul. Pe parcursul celorlalte volume mi-am pus o grămadă de întrebări. Am oscilat continuu între a arunca vina pe umerii lui Malcolm sau pe cei ai Oliviei. Am știut că trebuie să fie ceva, acolo undeva în trecut, acel ceva ca un punct de cotitură de unde totul a început să meargă prost.

Să fi fost o genă a nebuniei pe undeva prin moștenirea genetică? Să fi fost secrete bine păstrate? Sau poate frustrările și orgoliile cuiva?

Cert este un singur lucru…la un moment dat începusem să aranjez mai bine piesele istoricului familiei si ceea ce am descoperit, m-a șocat. Am avut nevoie de câteva minute de pauză pentru a recapitula tot ce citisem în celelalte volume și vă spun sincer că fiori reci am simțit trecându-mi prin spate.

Deși cartea debutează cu povestea Oliviei și a lui Malcolm, bunicii păpușilor din Dresda, (cei patru copilași închiși pentru trei ani și patru luni în mansarda casei), acțiunea merge până în ziua în care destinele lor au fost decise și copilașii au văzut doar ușa ce s-a închis, neștiind la acel moment nici pentru cât timp vor rămâne acolo, nici toate consecințele ”captivității” lor.

Olivia, bunica maternă, a fost personajul pe care l-am urât de la început și până la sfârșit. O femeie înaltă, cu o construcție osoasă și cu ochii la fel de cenușii precum viața ei la conacul Foxworth.

La începutul volumului cinci, Olivia mi-a inspirat milă, dar sentimentul s-a evaporat la fel de repede ca și aburul. Crescuse alături de tatăl său, așteptând fericirea. Mama ei murise exact când avea mai mare nevoie de ea. Moștenise constituția puternică și înaltă a tatălui său și îi era tare greu să găsească pe cineva care să o iubească. Femeile gingașe, fragile, frumoase și prostuțe, aveau trecere mai mare în rândul căsătoriilor.

Într-o zi, casa lor este vizitată de Malcolm Foxworth. La fel de înalt ca și tatăl ei, hotărât și prosper în afaceri, și chipeș pe deasupra, lui Malcolm nu i-a fost deloc greu să o cucerească pe Olivia. Până la urmă, bărbații nu roiau în jurul ei, așa că putea fi unica ei șansă.

Nu știa nimic despre el. Bogăția și determinarea, privirea lui rece și ochii albaștri precum cerul iernii, erau singurele trăsături pe care le remarcai imediat. Ajunsă la reședința lui Malcolm, Olivia dă piept cu atmosfera sumbră a conacului Foxworth. Casa purta trăsăturile lui Malcolm: rece, goală și fără prea multe de oferit.

Însă, mult prea curând, liniștea le va fi spulberată. Olivia va regreta decizia ei luată în pripă, mai ales când se lovește de caracterul mult prea dur al soțului său. Nu era nici vorbă de romantism, de priviri cu subînțeles, de gesturi și tachinări. Uși bine închise, secrete și dorința de a avea moștenitori.

Olivia se va căli treptat în lupta cu soțul ei. Nu pentru că ar fi vrut, ci pentru că a fost nevoită. Mai întâi, a trebuit să accepte și să înțeleagă aversiunea lui Malcom față de mama lui, femeia care îl părăsise când el avea doar cinci ani. Apoi a trebuit să lupte cu atracția lui Malcolm față de Alicia, soția mult mai tânără a tatălui lui Malcolm.

Destinele lor vor fi zguduite de vești proaste care vin în cascadă, ca pentru a sublinia faptul că în familia Foxworth, nimeni nu se născuse pentru a fi fericit.

Este o serie care merită citită, în ciuda îcărcăturii ei emoționale. Eu am învățat despre cât rău pot face secretele, despre cât de multe destine pot afecta orgoliile și cât de greu este să fugi de ceea ce ți-a fost scris. Să fie destin sau să fie doar o coincidență nefastă?

Semințele trecutului / Seeds of yesterday – V.C. Andrews (Dollanganger #4) ***Recenzie

17855574_1891838941082812_4059458974910286373_o

Cu fiecare pagină, cu fiecare volum mă apropii de finalul acestei serii. De fapt volumul patru este finalul circuitului păpușilor din Dresda. Volumul cinci face lumină în viața lui Corinne, de fapt în viața părinților săi și ce a determinat-o pe Corinne să accepte dragostea unchiului său vitreg.

Mă încearcă sentimente amestecate. Am fost și tristă datorită finalului, am fost și bucuroasă și împăcată în același timp. S-a încheiat un cerc vicios. Unul care nu a îmbinat piese pentru a deveni perfect rotund, ci unul care a avut nevoie de multe piese micuțe și defecte pentru a da iluzia unei perfecțiuni rotunde. Caractere diverse, clipe trăite la limita onorabilității, copii afectați de orgolii și ambiții de maturi incompleți, o sete de dragoste continuă și o confuzie generală despre identitatea și valoarea proprie.

Dacă la început m-am crispat și m-am isterizat de una singură pe aici și am zis că nu, nu duc seria asta la capăt, iată-mă acum la finalul volumul patru nefiind gata să le dau voie să plece. Mă obișnuisem cu imperfecțiunea lor. Cu realul care răzbate din acțiunile lor. Cu trăiri și emoții suficiente pentru un an întreg. Pentru că nu totdeauna în lume sunt norișori pufoși și roz pe care plutim toți împărțind bezele. Pentru că realitatea anului 2017 este mult mai sumbră decât cea de la conacul Foxworth. Eu una aș scrie pentru mult timp pentru că tare mă furnică degetele, dar trebuie să revenim la carte.

Bart moștenise întreaga avere a bunicii sale. Era fericit că putea să ducă mai departe opera lui Malcolm, aceea de a purifica lumea și de a face femeile să plătească. În viziunea lui femeile se comportau exact ca niște urmașe ale Evei initiind mereu păcatul originar, ispitind bărbații și aruncând asupra lor plase tentației și a seducției. Dar profilul lui psihologic nu îi permitea să fie tutorele legal al averii. Deși primiseră părerile pozitive ale psihiatrilor iar Bart era considerat normal, Cathy și Chris erau obligați să se ocupe de noul conac Foxworth, restaurat pe temeliile celui ars, iar Chris era tutorele legal al moștenirii. Bart aștepta să împlinească 25 de ani pentru a-și intra în drepturi, fiind sigur că nu mai exista un alt codicil în testament.

Din murdarul, zgâriatul și zvăpăiatul Bart nu mai rămăsese nimic. Era acum un prosper om de afaceri, mereu extraordinar de ordonat și de prezentabil. În casa lui, în care locuiau și părinții săi, liniștea, ordinea și cuvântul Domnului nu trebuiau să lipsească. Bart nu era capabil să își ascundă mereu remarcile răutăcioase la adresa comportamentului lor și îl ura fățiș pe Chris. Pentru el, acesta era singurul responsabil de faptul că mama lui nu era pură și decentă.

Jory își urmase visul. Trăia pentru muzică și balet. Realizase toate ambițiile tatălui său. Se căsătorise cu Melodie, dragostea lui din copilărie și cronicile despre ei erau tot mai prezente și mai laudative. Când se întorc acasă aducând cu ei vestea că melodie era însărcinată, Jory nici nu știa că nu avea să mai danseze vreodată.

Se pare că Foxworth nu se sătura să facă victime. Totul începea și se termina tot aici. Cathy și Chris veniseră aici liniștiți numai pentru a supraveghea pregătirile pentru petrecerea somptuoasă a lui Bart. Cathy devenea tot mai suspicioasă și mereu în stare de alertă. Îi era greu să trăiască în casa care parcă avea viață proprie hrănindu-se cu vise. Chiar dacă totul era nou, era încărcat de fantome vechi.

Jory are un accident în timpul reprezentației de dans pe care o dădea în cinstea și la rugămintea fratelui său. Coloanele ce ar fi trebuit să fie de carton și pline de nisip uscat sunt de fapt mult mai grele, nisipul fiind ud, și când cad peste el, accidental, îi fracturează coloana. Chris va pierde nu numai dorința de viață, ci și tot ce era el. Deznădăjduit și speriat la gândul că Melody ar putea pleca, se gândește tot mai des la similitudinea dintre viața lui și a tatălui său. Pe patul de spital, cândva, Julian își pusese capăt zilelor pentru că viața fără dans nu mai era viață.

Cathy este mereu acolo pentru oricine. Îi iubea foarte mult și ar fi putut să își dea viața pe rând pentru fiecare dintre cei trei copii ai săi. Dar ar putea să treacă mereu peste fiecare obstacol? Cum putea ea să fie mereu stânca cea mai dură? Cum putea să își rupă sufletul în trei dacă aparținea întreg fiecăruia, pe rând?

Veți putea fi martorii vieții teribile alături de Bart. Au fost clipe când îmi doream ca ei să plece pur și simplu să abandoneze acest om instabil care a făcut numai rău. Jory a suferit tare mult în urma comportamentului celui care trebuia să îi fie frate.

M-a uimit puterea ei de sacrificiu, capacitatea ei de a iubi și faptul că a putut ierta. Dăduse mereu vina pe mama ei pentru tot ce se întâmplase. Încă mai dădea, dar oarecum tăvălugul denumit viață o tot purta prin atâtea curse. Lacrimi, îmbrățișări, strângeri de mână și o dragoste neacceptată și condamnată. De ce a trebuit ca ea și frații ei să plătească? Pentru păcatele cărei generații fusese sacrificată integritatea și onoarea lor?

Chris a fost personajul mai calm și gata să vadă ceva bun în orice. A uitat, a iertat și a dat mereu vina pe el. Vina că nu putuse să șteargă dragostea ce se înfiripase în camera de la mansardă unde nu se aveau decât unul pe altul pentru a se iubi. Chris a salvat vieți și a avut răbdare. Nu a făcut reproșuri dar a vegheat timid, din umbră, la bunăstarea copiilor ei, care deveniseră ai lor.

Jory a fost un personaj minunat. A acceptat normalitatea lor și nu a negat că cel mai bun tată a fost Chris. M-a uimit prin puterea lui de recuperare, chiar dacă mama lui a avut cel mai important rol. A fost un tată minunat pentru copiii lui și le-a oferit aceeași dragoste necondiționată pe care o primise și el.

Bart a fost cel mai antipatic personaj. Atât de manevrabil, atât de ușor de influențat. Nu vedea nimic bun în nimeni, era gata să condamne întotdeauna și să răpească tot ce aprținea fratelui său. La finalul acestui volum și-a spălat oarecum păcatele, chiar dacă a fost mult prea târziu.

Finalul, așa cum v-am spus, are o doză de tristețe, dar aruncă o rază de speranță galbenă și scânteietoare asupra destinului lor. Păpușile din Dresda au avut un preț prea mare de plătit pentru cei câțiva ani de dragoste din căsuța lor micuță. Mi-au rămas în suflet sentimente diverse, un amalgam de emoții și învățăminte capturate printre rânduri. Semințele trecutului deși sădite în același pământ nu vor da mereu aceleasi flori. Fiecare va fi unică prin parfumul ei și prin culoarea pe care o imprimă lumii din jur.

Vă recomand cu drag seria și abia aștept să citesc și alte impresii!

Spinii destinului / If there be thorns – V.C. Andrews (Dollanganger #3) ***Recenzie

Dintre cele trei cărți citite până acum din această serie, aceasta mi s-a părut cel mai greu de parcurs. Mă obișnuisem cumva cu stilul fluid al poveștii, care ne era prezentat din perspectiva lui Cathy. Acum aflăm continuarea destinului lor din punctul de vedere al celor doi fii ai lui Cathy. Este oarecum de înțeles de ce autoarea a schimbat un pic traiectoria firului narativ, ca să spun așa. A fost nevoie de această abordare pentru a înțelege modul în care s-au răsfrânt toate deciziile din trecut asupra prezentului.

Am putut să înțeleg mai bine trăirile celor doi copii care nu numai că nu aveau aceeași  tați biologici, dar erau extrem de diferiți ca și personalitate. Aflați mereu în antiteză, Jory și Bart, ne prezintă viața alături de ”părinții lor”, pe rând.

Cathy se căsătorise cu Julian, mai tânărul ei partener de dans, când aflase de la sora lui Paul, doctorul ce îi salvase pe ea și pe frații ei după ce reușiseră să evadeze din mansarda groazei. Cathy nu îl iubise pe Julian, sau cel puțin nu își dăduse seama de sentimentele ei decât atunci când deja fusese prea târziu. Julian era un copil mai mare. Veșnic suspicios și gelos pe tot ce mișca. A avut un accident de mașină și a murit la scurt timp după ce Cathy aflase că era însărcinată. Era decisă să se schimbe de acum, să fie mama pe care ea nu o avusese niciodată.

Deși își iubește fiul mai presus de rațiune, nu renunță la planul ei de a se răzbuna pe mama ei, cea pe care o considera vinovată de toate tragediile din viața ei. Îl atrage pe Bart, mai tânărul soț al mamei sale, în capcana seducției. Tot ce debutase ca un plan lipicios urzit din răzbunare, ajunge să fie o poveste de dragoste cu sentimente reale. Rămâne însărcinată cu el, dar cărțile sunt jucate de acum împotriva ei. În seara în care planificase să ducă totul până la capăt, Cathy îl pierde pentru totdeauna pe Bart în incendiul care mistuie din temelii conacul Fortworth. Însărcinată și cu regrete, Cathy se retrage în casa doctorului care o iubise întotdeauna.

Paul era bolnav de acum, dar mai era timp să trăiască alături de el, așa cum trebuia să o facă de la bun început. Paul moare în urma unui atac de cord și Cathy după ce își înmormântează cea de-a treia iubire a vieții sale, se refugiază în brațele singurului bărbat care îi fusese mereu alături: Chris. Relația lor era incestuoasă, condamnată de lume și de Dumnezeu. Era greșit pentru alții, dar nu pentru ei. 

Fug departe de tot ce știau și se refugiază într-o zonă unde nu prea aveau vecini. Își doreau intimitate și timp pentru a putea să le spună băieților adevărul despre povestea lor. Deși îi crescuseră cu multă dragoste pe amândoi, cei doi copii continuau să fie unul noapte, unul zi. Jory moștenise picioarele fermecate ale tatălui său și dragostea pentru dans a părinților săi. Bart- copilul răzbunării– era un copil de 10 ani, plin de răutate și de confuzie. Nu știa cine este și se prefăcea constant. Bart va face foarte mult rău și va trăi ceva timp sub vraja unui jurnal care aparținuse bunicului său, Malcolm.

Răsturnările de situație sunt la ele acasă, iar secretele sumbre, bine păzite, amenință constant să iasă la iveală. Câtă lume ar fi înțeles? Câți ar fi ridicat piatra? Cum or să accepte băieții că ”mami și tati„ erau de fapt ”mami și unchiul„? O luptă pentru asuprirea monștrilor din trecut, pentru combaterea coșmarurilor ce încă mai chinuie gândurile și nopțile lui Cathy și un război continuu în mintea lui Bart pentru asumarea și conștientizarea propriei indentități.

Am spus că a fost un pic mai greu de citit, dar asta nu înseamnă că nu a fost la fel de dureroasă, de vie, de tranșantă și de răscolitoare ca și celelalte două. Fiecare volum aduce noi noduri pe sfoara vieții de descâlcit, noi emoții și multiple obstacole de depășit. Este o lectură încărcată, cu multe prejudecăți de depășit, cu multe lucruri de digerat, dar este o serie bine construită și dozată, ce nu ne aduce în atenție doar anumiți ani, ci întregul parcurs al vieții protagoniștilor.

Vă recomand cartea și vă rog să vă pregătiți sufletește înainte de lectură!

Florile de la mansardă / Flowers in the attic – V.C. Andrews, Editura Litera ***Recenzie

17757492_1887624614837578_2614189651815219933_n

Știam eu de la început că o să fie o lectură grea. Grea nu din prisma limbajului, pentru că nu este cazul, fiind foarte ușor de citit datorită termenilor comuni utilizați, ci grea prin prisma încărcăturii emoționale. Destine anulate și rescrise prin dictonul ”banii pun lumea în mișcare, nu dragostea”, destine frânte înainte de a începe și ani de zile de întuneric, captivitate și de luptă pentru normalitate și afecțiune.

A fost atât de greu de lăsat din mână. Am răsfoit pagină cu pagină o poveste tulburătoare și m-am cutremurat la gândul că povestea ar fi inspirată dintr-un caz real, pentru că din nota autoarei aflăm unele lucruri.

Moartea tatălui este sfârșitul unei perioade pline de dragoste și de răsfăț săptămânal, dar și cheia către ușa trecutului și a răului.

Christopher, Cathy, și gemenii Carrie și Cory erau cei patru copii ai lui Corinne și Cristopher Dollanganger. Erau toți patru blonzi cu ochii albaștri, copii fidele ai celor care îi aduseseră pe lume. În casa lor se auzeau râsete, se primeau și se deschideau cadouri și se împărțeau pupici și îmbrățișări. Crescuseră cu dragoste legănați pe genunchii tatălui lor, până când într-o zi fatidică, tocmai în ziua aniversării de 36 de ani a tăticului, un accident nefericit îi curmă acestuia viața și îi lasă pe ei și pe mama lor într-o situație critică. Nu știuseră niciodată că mama lor provenea dintr-o familie foarte bogată și că nu știa să facă nimic altceva în afara casei ei.

Cuprinsă de deznădejde și cu viitorul amanetat datorită datoriilor și a ipotecii pe casă, Corinne le scrie părinților săi cu care nu mai păstra legătura de 15 ani. Răspunsul mamei ei i-a adus multe lacrimi în ochi. Să fie ele de ușurare, sau să fie de deznădejde și de disperare?

Le-a spus atunci pentru prima oară copiilor săi povestea vieții sale. Mai avusese cândva doi frați care decedaseră în accidente stupide. Rămăsese singurul copil la părinți și se bucura de anumite privilegii datorită potenței financiare a familiei sale. Dar nu avusese parte de prea multă dragoste, părinții ei fiind extrem de reci, de rezervați și de habotnici. Când în casa lor își face apariția fratele vitreg al tatălui ei, Corinne se îndrăgostește rapid. Câțiva ani mai târziu, cei doi fug să își trăiască povestea de dragoste. Iubirea lor, născută din păcat conform părerii părinților săi, a fost cea care îi împlinise și îi condamnase deopotrivă.

Acum era nevoită să se întoarcă acasă și nu oricum, ci cu cele patru odrasle născute din păcat. Pentru că avea nevoie de timp să recâștige dragostea și iertarea tatălui său, Corinne este ajutată de mama ei pentru a ascunde cei patru copii pentru o perioadă. Avea nevoie de timp să îi spună adevărul. Voia să recâștige poziția socială și muntele de bani care le-ar fi putut asigura traiul de zi cu zi.

Bunica lor era o femeie dură, implacabilă, veșnic îmbrăcată în rochia ei gri. Cele două îi închid pe cei patru copii, pe vremea aceea de 15, 12, respectiv 4 ani, în aripa nordică a casei, mai puțin accesibilă servitorilor, camera lor corespondând cu accesul într-o mansardă prăfuită plină de vechituri, păianjeni și șoareci.

Cele două femei mi-au întărit ideea că nu orice femeie care dă naștere unui copil poate fi numită mamă. Că sunt mame care fac cinste acestui rol, și mame care nu se lasă ușor să fie iubite, care nu fac altceva decât să chinuie propriile miracole.

Copiii trebuiau să respecte reguli, să stea mereu încuiați cu cheia, să nu alerge, să nu țipe, să nu dea draperiile groase la o parte pentru a privi afară. Mama lor nu putea să le stea alături, ar fi trezit suspiciuni. Așa că stăteau închiși de dimineața până seara, încercând să își caute diverse ocupații, iar cei mari devenind părinți responsabili pentru cei micuți. Primeau dimineața un coș de picnic încărcat cu hrană, resturi de la masa zilei precedente din salonul cel mare și zi de zi mai puțină dragoste și atenție de la mama lor.

Ei, ”florile de la mansardă” semănau tare mult cu niște plante adevărate. Aveau nevoie pe lângă hrană și de soare, de dragoste, de mângâieri pentru a se dezvolta armonios. Dar brațele mamei lor și săruturile ei deveneau din ce în ce mai rare și erau înlocuite cu zeci de cutii cu cadouri scumpe, cărți și haine de lux, pantofi cu talpa moale pentru a nu face zgomot, dar erau astea suficiente? puteau ei să creadă în promsiunile mamei lor cînd zi de zi aveau impresia că se uită la o străină? Boală, suferință, maturizare, apatie, lipsuri și o lungă așteptare…asta era tot ce aveau concret. Nu au rămas acolo sus o noapte, nici două săptămâni, nici două luni, ci trei ani și patru luni.

Cei 4 frățiori trebuiau să reconstruiască pe praful altor generații, o viață normală. Una în care aveau voie să alerge prin iarbă, să privească florile și să simta briza. Aici nu aveau nimic. Promisiuni deșarte și flori și fluturi de hârtie realizați de ei pentru a crea un colțișor de grădină unde s-ar fi putut simți acasă.

Lectura m-a înduioșat, m-a înfuriat și m-a determinat să urăsc pe rând femeile din viața lor. Fiecare zi în care ei se schimbau, se luptau să reziste acestei schimbări, a fost încă un strop de durere pentru mine. Am rămas șocată de atitudinea mamei lor, dar și de duritatea bunicii lor care nu arăta nicio urmă de umanitate și de dragoste.

Nu am rezistat să nu încep imediat volumul doi pentru că îmi doream să știu ce se întâmplă. Ieri, în timp ce citeam, afară plouă și cerul era trist. Mi s-a părut atât de potrivit stării mele din timpul lecturii. Așa a fost și viața lor, plină de cenușiu, de sumbru și de nori.

Vor putea ei să aibă din nou o viață normală? Se schimbase viața lor…dar se schimbase și mai mult mama lor? Ce va face ea pentru păpușile ei de la Dresda, așa cum fuseseră odată supranumiți?

Eu vă recomand cu drag cartea și vă rog doar să vă pregătiți sufletește pentru un vârtej de emoții!