Călărețul de aramă – Paulina Simons (volumul unu) (recenzie, Epica)

„Călărețul de aramă” nu este doar o poveste de dragoste. Nu este o simplă poveste de dragoste. Nimic nu e simplu în cartea asta. M-a ținut prizoniera paginilor ei până la ore târzii în noapte. Îmi doream să știu, să înțeleg și să nu mă despart de personaje. Mă bucur că am ales să citesc acest roman în zilele cu ploaie care au căzut peste orașul meu prăfuit. Nu s-ar fi potrivit soarele. Soarele insuflă o stare de bine, te determină să fii optimist. Viața celor din carte este umbrită de amenințarea războiului. Soarele nu mai are puterea să alunge norii aduși de nemți.

Dacă a fost prea mult? Există prea multă dragoste? Nu. Există prea multă suferință? La naiba, da! Multă, multă. Prea multă suferință. Suferință care îți rupe sufletul înghețat, ți-l face bucăți. Dar dragostea, dragostea minunată, topește relele, te recompune și te îndeamnă să lupți pentru supraviețuire. Nu lupți pentru tine, lupți pentru că i-ai promis lui sau ei că va mai exista o ocazie în care vă veți privi în ochi și vă veți îmbrățișa.

36878490_1956970627699217_8535299416834179072_n.jpg

Mi-era teamă să încep cartea, dar eram curioasă să știu ce se ascunde în spatele copertei superbe! Voiam să știu ce e cu acest călăreț de aramă. Mi-a plăcut tare mult titlul ales! Călărețul de aramă i se spune statuii lui Petru cel Mare, statuie ridicată în cinstea tuturor luptelor pe care acesta le-a purtat. Pușkin scrie poemul Călărețul de aramă, poem în care închide destinul Rusiei. Statuia controlează, edifică, ucide și domină. Dar dă și speranța. Speranța continuității și a siguranței. Atâta timp cât statuia rămâne la locul ei, orașul avea să reziste tuturor loviturilor. Așa va fi?

O minunată poveste de dragoste se înfiripă în Leningrad

O poveste de dragoste care izbucnește fix în aceeași zi cu războiul, o poveste care are multe în comun cu Călărețul de aramă. Dragostea lor poate proteja și distruge în aceeași măsură; este inocentă, dar poate trece drept păcătoasă, aproape incestuoasă; o poveste care poate salva și condamna. Este corect? Dar ce este corect în viața lor? Este corect să primească 125 de grame de pâine pe zi? Este corect să vadă cum mor oamenii pe stradă? Este corect să își piardă membrii familiei? Este corect ca o fată de șaptesprezece ani să ducă toate greutățile casei? Este corect ca ea să poarte o cască pe cap atunci când merge să ia rațiile? Este corect ca lumina soarelui să apară pe cer odată cu bombele nemțești? Este corect să îți potrivești ceasul după tacurile germanilor, atacuri care vin cu precizie, dimineața și seara?

Mă gândeam, după ce am citit descrierea, că autoarea va bate monedă pe triunghiul amoros care se insinuează pe furiș. Nu știu dacă este bine folosit cuvântul triunghi. Avem două „relații” extrem de diferite. Tatiana Metanova este ilustrarea perfectă a inocenței. O entitate curată, prosperă și veselă. Fix ca mama Rusie înainte de război. Ea va pierde tot ce are mai bun, Rusia va fi atacată, incendiată și forțată să capituleze. Tatiana s-a comportat fix ca o adolescentă normală în ziua în care Leningradul avea să intre în starea de alertă continuă.

Tatiana Metanova locuia alături de fratele ei geamăn, sora ei mai mare, părinții și bunicii săi într-un apartament comun. Împărțeau două camere și glume tipice unei familii obișnuite cu lipsa de intimitate. Cumva, traiul la grămadă, îi ajuta să fie mai uniți decât ar fi fost în mod normal. Tatiana era cea mai obișnuită fată. Și se comporta ca atare.

În ziua în care Stalin anunță la radio izbucnirea războiului, Tatiana are un moment de exaltare. Pentru ea, evacuarea părea ceva nou și palpitant. Inocența ei este admirabilă! Trimisă după mâncare, familia avea nevoie de provizii, Tatiana pierde vremea aiurea. Nemții erau departe. Avea timp să își pună rochia cea frumoasă, să citească sau să mănânce o înghețată. Așa îl întâlnește și pe Alexander Belov, ofițer în Armata Roșie. El este cel care îi salvează pielea (o ajută să cumpere mâncarea de la magazinele armatei). Ajunsă acasă, însoțită de Alexander și Dimitri, Tatiana primește al doilea șoc. Alexander este iubitul Dașei, sora ei.

„Poate că ne amintim mereu numai lucrurile pe care le-am trăit prima dată. N-am trecut niciodată printr-un război adevărat, se gândi Tatiana. Poate că asta nu voi uita niciodată.”

Dacă el o iubea pe Dașa, de ce mai venea să o aștepte pe Tatiana la poarta uzinei în care ea asambla tunuri? Dacă el o iubea pe Dașa, de ce părea să se piardă în ochii ei? Dacă Dașa era femeia cu care se va căsători, de ce are încredere în Tatiana și îi destăinuie cel mai adânc secret al lui? Secret care îl putea costa viața. De ce o proteja împotriva atacurilor tatălui ei? De ce îi ținea partea atunci când toți păreau să îi fie împotriva? De ce își dorea atât de mult să o protejeze?

Mi-a fost clar în scurt timp că Tatiana este un personaj care se metamorfoza. Lăsase inocența în altă sferă. Acum trebuia să lupte pentru supraviețuirea ei și a celor din familia ei. Singura ei sursă de putere rămânea Alexander. Nu era corect față de sora ei, dar nu avea dreptul să aibă propriul colac de salvare? Mai ales că nu făceau nimic în afară de a vorbi și de a se plimba.

Dașa și membrii familiei mi-au fost antipatici și așa au rămas până la final. În timp ce Pavel, fratele geamă, a fost evacuat și trimis într-o tabără de băieți, familia a rămas acasă pentru a da piept cu războiul. Deși nu îi acordau prea multă atenție Tatianei, ea este cea pe a căror umeri este aruncată toată întreținerea casei plus misiunea de a merge pe străzile bombardate pentru a lua rațiile. Strângeam din pumni și îmi doream să ia atitudine în fața lor, dar am înțeles că așa voia ea să își ispășească vina pe care o purta. Vină pe care eu nu am asociat-o deloc cu ea. Tatiana îi oferea lui Alexander ceva ce Dașa nu ar fi putut să o facă în veci.

„Uneori, lucrurile nu merg pe făgașul pe care ni-l dorim. Indiferent câte planuri ne facem sau câte iluzii ne făurim.”

Călărețul de aramă – lupta pentru supraviețuire

Leningradul aflat sub atacurile nemților nu mai este sigur. Moartea răpește zi de zi prea mulți oameni. În 1941 erau trei milioane de locuitori, în 1942 mai era doar un milion. Moartea, moarte peste tot. Familia Tatianei are de suferit. Era prea puțină hrană, prea multă muncă și infinită disperare. Dașa rămâne doar cu Tatiana, Alexander reprezentând în continuare centrul de greutate al lumii lor. Centrul care nu le pemitea să clacheze.

Povestea care urmează mi-a rupt sufletul. Nici nu mai știu de câte ori m-am trezit lăcrimând. Atât de multă durere la un loc și atâta voință de la un om pe care l-ai fi putut strânge într-un pumn? Atât de bine a scris Paulina Simons această carte. A ilustrat măreția iubirii și oroarea războiului. A așezat pe o balanță durerea și nădejdea, dragostea și moartea. Le-a privit apoi cum încercau să balanseze. Cine iese câștigător din toate astea? Celebrezi supraviețuirea, dar poți uita atâtea pierderi? Poate că apreciezi altfel o bucată de pâine albă, poate că te bucuri altfel de fructe sau de o conservă. Atâta încărcătură emoțională mi-a oferit cartea asta!

O poveste voluptuoasă despre dragoste, o lecție de viață, un omagiu adus iubirii și celor care au pierdut lupta cu viața, o poveste în care suferința nu se lasă ușor îndepărtată, o poveste pe care trebuie neapărat să o citești! Altfel, nu te poți bucura de ea. Bucura. Cât de nepotrivit sună acest cuvânt alăturat Călărețului de aramă. Cartea asta este o luptă acerbă pentru supraviețuire. Nu lupți pentru tine, lupți pentru că i-ai promis lui sau ei că va mai exista o ocazie în care vă veți privi în ochi și vă veți îmbrățișa.

Cui o recomand? Celor care citesc cărți despre război. Veți afla multe lucruri despre Rusia aflată sub asediul german. Celor care iubesc poveștile de dragoste, acele povești pe care le vezi născându-se sub ochii tăi. Celor care au nevoie de o carte bună și de personaje pe care să nu le uite ușor.

Cartea a apărut la Epica Publishing House și o puteți cumpăra de pe Libris. Merită fiecare bănuț!

An aparitie: 2018

Autor: Paullina Simons

Categoria: Literatura Universala

Editie: Necartonata

Editura: EPICA

Nr. pagini: 928

Reclame

29 de gânduri despre ”Călărețul de aramă – Paulina Simons (volumul unu) (recenzie, Epica)

  1. Literary Jungle zice:

    Eram sigură c-o să scrii o recenzie de genul ăsta, Anca! Toți oamenii care au citit-o au rămas marcați de ea. Încă n-am avut curiozitatea s-o deschid, dar sunt aproape sigură c-o să-mi placă. Mă sperie doar numărul mare de pagini… 😦 Nu mă prea împac cu cărțile cărămidă. Cred c-o las mai pe la iarnă. Dar de citit, chiar vreau s-o citesc! Iar recenzia ta m-a zgândărit și mai tare. 😁

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mariam Oana zice:

    O recenzie minunată, tentantă și plină de sensibilitate! ❤ Felicitări, Anca! ❤ Sunt extrem de sigură că va fi pe placul meu acest roman. Eu tot îi dau târcoale, tot îl adulmec, dar curând îi va veni timpul și la mine.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Toma Tantica zice:

    Ador să citesc dar cand vad atatea carti minunate imi vine sa plang ca nu am timpul necesar ,este o carte minunata cu toate ca mai facut curioasă cum se va termina aceasta poveste ..ABIA ASTEPT SA-I VINA RANDUL!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Mirela-Liliana Ion zice:

    Felicitari pentru recenzie Anca;stilul tau de a scrie recenzii este minunat,te face sa iti doresti sa citesti,si asta degraba!!
    Pare o poveste minunata,nici nu stiu cum s-ar putea echilibra frumusetea dragostei cu ororile razboiului,nu cred ca s-ar putea !!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.