Viața la 31…

Când suntem mici ne dorim să fim mari. Ironia sortii, nu? Nu mai știu exact câți ani aveam, dar știu că dacă mă întreba cineva câți ani aveam, întotdeauna, dar întotdeauna spuneam că am mai mulți decât aveam de fapt.

Credeam că lucrul ăsta îmi asigura cumva maturitatea sau înțelepciunea. Mă uitam in oglindă și pândeam trăsăturile de copil ce încă insistau să îmi rămână pe chip. Doream să fiu matură. Să fiu luată în seamă și voiam că părerile mele sa fie considerate pertinente. Eram mai mereu îmbufnată.

Apoi am învățat să zâmbesc mereu. Am râs cu gura până la urechi. De mine sau de alții. Sau de altele. De cele care se fereau de ridurile de expresie. Pe fața mea nu apăruseră. Se putea afirma că harta feței mele nu îți putea arăta vreo destinație, nici vreun drum.

Au trecut primii 30 de ani ai vieții mele. Mai cu râs, mai cu plâns. Vă aduceți aminte că v-am spus că în dimineața aniversării celei de-a 30 zi de naștere am dat fuga la oglinda din baie? Căutam. Căutam ceva ce ar fi apărut că prin minune. Vreun beculet care să semnalizeze vârsta, vreun panou din ăla cu „deschis/închis” care să afișeze ceva gen „ha, ha..30.” Mă comportam de parcă aș fi primit vreun termen de valabilitate. Singurul lucru pe care l-am remarcat au fost dungulițele fine din colțul ochiului. Nu le consider riduri. Le consider semnele tuturor zâmbetelor, ale lacrimilor de fericire sau de tristețe.

Nu sunt vreo persoană care se studiază ani lumină în oglinda, dar atunci am simțit nevoia. Nu mă simțeam altfel, simțeam doar că aș râde în hohote de mine. Ore bune. Unde naiba îmi stătuse mintea când indicam o alta vârstă? De ce mă grăbeam atât?

Maturitatea oricum nu vine la pachet odată cu numărul din buletin. Maturitatea se câștigă. Se învață treptat. Din greșelile tale sau ale altora.

Firele albe din par nu sunt garanția procesului de îmbătrânire. Eu prefer să le simt ca pe fire de înțelepciune.

Acum dacă mă uit în oglindă nu mai văd o femeie care a depășit un prag. Văd un om care a învățat. Un om pe chipul căruia poti citi de câte ori a râs sau a plâns.

Nu mai caut vreun semn nou pe față. Nici vreun rid. Nici vreun fir alb. Unicorn nu am devenit peste noapte, nu mi-au crescut nici trei perechi de gene. Sunt aceeași care am fost și ieri.

Păcat că nu există o oglindă pentru suflet. Acolo se vad schimbările cele mai mari. Acolo am construit bucată cu bucată omul care sunt astăzi. Am dărâmat cu mâinile mele ce am construit. Am lăsat în paragină tot ce începusem cândva. Am încercat să repar, să ridic ziduri noi. Pe unele am pus lacătul și le-am abandonat. Pe altele le-am dezvoltat la maxim și le privesc cu mândrie. Da, știu că mândria nu e tocmai creștină, dar este sentimentul care te împlinește uneori.

Dacă m-ar întreba astăzi cineva ce vârstă am… aș spune adevărul. Nu aș cădea în cealaltă extremă. Nu aș spune că am mai puțin. Asta ar însemna să îmi anulez tot parcursul de până acum. Mi-aș șterge ridurile. De ce naiba tot spun riduri? Nu sunt riduri…sunt drumurile vieții mele. Sunt semnele trecerii mele prin lume. Sunt zâmbete. Sunt parte din mine.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Viața la 31…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s