Recenzie: Rătăcitori prin Lisabona – Philippe Besson

22384305_1977397425860296_7437535947154738786_o.jpg

”Nu renunți niciodată cu adevărat, ai nevoie să crezi că nu-i totul pierdut, te prinzi de un fir, chiar și de cel mai subțire, chiar și de cel mai fragil. Îți repeți că până la urmă celălalt se va întoarce. Îl aștepți. Te detești pentru că aștepți, dar așteptarea e mai puțin penibilă decât abandonul, decât resemnarea totală. Iată: aștepți pe cineva care nu o să se întoarcă.” Philippe Besson 

 

Știți genul acela de carte care nu abundă în acțiune dar cu toate astea te ține conectat la poveste? Cartea aceasta se încadrează cu succes în categoria de mai sus. A fost exact genul de roman de care aveam nevoie.

Nu există un singur om care să nu fi pierdut pe cineva. Oamenii vin și pleacă. Lasă în urma lor locuri goale, amintiri, regrete, durere și un munte de dragoste. Toți suportăm în felul nostru dispariția cuiva. Unii rătăcesc în amintiri, alții evită să se mai gândească sau fug cât mai departe. Sunt oameni care acceptă că oamenii nu ne aparțin, că ei mai pleacă sau pur și simplu viața lor se termină. Cert este că în niciunul din cazurile de mai sus nu suntem pregătiți.

Nu știu dacă cineva ar putea să spună vreodată ”mă așteptam la asta”. O poate spune, dar nu știu dacă se și crede. Uneori ne pierdem printre de ce-uri, căutăm minuni, ne agățăm de speranțe și indubitabil, am vrea să dăm timpul înapoi. Nu se poate. Dar avem amintirile, nu?

Rătăcitori prin Lisabona nici măcar nu aș numi-o o poveste. Rătăcitori prin Lisabona este o întâlnire, întâlnirea aia pe care o ai o dată-n viața pentru că a doua oară nu ar mai avea același farmec. Este momentul în care sufletul nu se mai lasă ascuns după paravane, se deschide și se oferă în cea mai sinceră formă a sa. Este clipa de descătușare, ocazia în care durerea pare mai suportabilă.

Care este cel mai propice cadru pentru a lăsa cortina să cadă dacă nu un oraș nou? Un oraș care să nu amintească de tot ce am fost noi dinaintea pierderii, un oraș care ne-a definit ca oameni și în care amintirile sunt mai puternice ca niciunde?

Și ce partener mai potrivit ca un om străin, un om alături de care nu ai mai stat la masă și cu care nu ai mai vorbit? El nu te-ar judeca. El te-ar asculta, ți-ar da voie să vorbești și să mai elimini din durere odată cu fiecare vorbă. El nu ar spune nimănui mâine taina ta, dar ți-ar oferi alinarea de care ai nevoie astăzi, compania propice stării tale melancolice.

 

”Rătăcitori prin Lisabona este povestea a două singurătăți: ea și-a pierdut perechea în urma cutremurului din San Francisco. El s-a trezit părăsit de cel pe care-l iubea. Întâlnindu-se, cei doi încearcă să se regăsească, să-și uite pierderea, să renască. 

 

Asta se întâmplă în Rătăcitori prin Lisabona. Un el și o ea. Se întâlnesc pe terasa hotelului unde erau cazați. El îi remarcă aerul de solitudine și tristețea de pe chip. Nu știe de ce, dar simte că vrea să îi vorbească. Nu se pune vorba de atracție fizică pentru că el avea altă orientare și încă suferea după Diego, omul care îi furase inima.

Ea era turist în Lisabona. Plecase departe de Paris pentru a evita amintirile cu soțul său. El își pierduse viața în urma cutremurului din San Francisco. Ironia sorții? El fusese arhitect iar unele clădiri erau proiectate chiar de el.

Helene era zdrobită de doliu. Poate că i-ar fi fost mai ușor dacă ar fi primit dintr-o dată șocul dispariției lui. Dar nu fusese așa. Așteptase cu disperare vești în fiecare zi, făcuse numeroase demersuri pentru a recupera corpul soțului său, o bucățică din el care ar fi pus punctul final în toată această nebunie.

Mathieu era tot parizian dar dragostea îl purtase pe aripile ei până la Lisabona. Trăise acel coup de foudre cu Diego și iubirea lor se împărțise între cele câteva escale de-ale lui Mathieu la Lisabona.

Două suflete, fiecare cu pierderile lui, se regăsesc, se deschid și își unesc aripile pentru a-și regăsi drumul și vindecarea.

Este o carte despre cunoașterea de sine, despre puterea de a accepta pierderile și de a învăța că lucrurile devin mai suportabile odată cu trecerea timpului.

” Să nu îți pierzi credința. Să îți păstrezi încrederea, împotriva evidenței. Să întreții aspirația asta nesăbuită. Să trăiești în expectativă înseamnă, la urma urmelor, să mai trăiești.” 

Mulțumesc mult echipei de la targulcartii pentru exemplarul oferit! Cartea o puteți găsi chiar aici!

Despre carte:

Editura: Polirom
Colectia: Biblioteca Polirom
Anul: 2016
Limba: Romana
Coperta: Brosata (paperback)
Numar volume: 1
Numar pagini: 192
Traducator: Laurentiu Malomfălean

 

22365442_1508633765893925_6920490255315948335_n

 

 

Anunțuri

11 gânduri despre &8222;Recenzie: Rătăcitori prin Lisabona – Philippe Besson&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s