In urma mea …

Am lăsat bucăți din sufletul meu pe oriunde am trecut. Bucăți mai mici sau mai mari, depinde de cine mi-a fost aproape. Am gresit eu sau au greșit ei. Mi-am cerut eu iertare, sau nu, au recunoscut ei, sau nu. Ideea e că o dată cu bucățile alea de suflet am pierdut si oameni. Mai buni, mai prieteni, mai vechi sau mai noi. 

Am încercat să le găsesc scuze. Să îmi caut și eu vina pe care știu că o am. Prea des m-am lăsat ghidată de sentimente și mi-am strigat în cele patru colțuri ale lumii sentimentele. Ce au văzut ei? Un om impulsiv care pare nemulțumit. Ce am văzut eu? Un suflet care a căutat întreaga viață dragoste, suport și sentimentul de apartenență. 

Am purtat cumva pe umerii mei o etichetă, o vina ce nu îmi aparținea, dar cumva mă forța să mă îndoiesc de tot ce primeam bun. Nu eram obișnuită cu lucrurile rotunde și bune. Mă obișnuisem cu resturile și cu vina, cu frica și cu sentimentul de teroare mascat în dragoste părintească. Mi-a fost greu să le spun că mi-aș dori tradiții de familie și sfaturi. Sau încurajari și nu etichete. Mi-a fost greu să le spun că aripile o dată smulse nu mai cresc înapoi. Că privirile temătoare nu sunt privite cu ochi buni afară. Că lumea nu va putea să vadă rănile așa cum sunt ci le va privi ca semne de slăbiciune și mă vor devora cu prima ocazie. 

Că sunt oameni care pentru că nu au trăit la fel nu știu să recunoască frica. Te consideră defect și necunoscător. Vor prinde ocazia oportună pentru a afla câte ceva despre tine dar nu se vor obosi să te înțeleagă. E mai ușor să te rănească, să îți desconsidere scuzele și să  te creadă slab. Vor folosi și asta impotriva ta. Se vor  crede puternici și înțelepti. Nu vor sta o clipă să se gândească la sentimentele tale și la cojile pe care le îndepărtează rapid de pe ele.

Unii o vor face inconștient. Nu vor ști că lecțiile pe care viața ți le-a dat au fost dozate astfel încât să nu te slăbească niciodată. Nici nu vor ști câte cuvinte și câte dorințe îți colcăie în suflet așteptând semnalul pentru a ieși la suprafață. Le porți acolo si le îmbraci în regrete. Te doare. Ai fi vrut să ai cui să le oferi. Ai fi vrut să știi că lecțiile dure pe care le-ai primit tu ar putea alina sufletul altcuiva. Dar dacă îți lipseste ceva, pe lângă dragoste, aceea este încrederea. 

Nu îți vine să crezi că vorbele pot fi și altfel decât strigate. Că palmele se întind și pentru îmbrățișari. Că pupicul de noapte buna nu există doar în filme și că tu nu ești de vină pentru toate. Ai putea să te vindeci, la urma urmei ai multa iubire de oferit. Atât de multă iubire. Dacă ți se permite să ridici privirea pe care o ții numai îndreptata în jos, dacă cineva îți întinde palma pentru a-ti fi sprijin și dacă încetează toată lumea din a-ti mai spune „tu ești de vină „, acel „tu” și acel „vină ” care te-au împiedicat mereu să înflorești în adevarata ta splendoare. Daca…

Singura întrebare rămâne: vor ști ei cat de letale pot fi cuvintele? Vor recunoaște că le aruncă uneori prea repede? 
Tu să ai încredere că poți. La urma urmei tu însuți ești un miracol. Asta să nu uiti!

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;In urma mea …&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s