Mai puternic decât frica – Marc Levy, Editura Trei ***Recenzie

19424408_1928161567450549_1381049814210491853_n.jpg

 

” Curajul nu este decât un sentiment mai puternic decât frica. ” Iar în acest roman am întâlnit din plin curaj îmbrăcat în toate formele.

Când cei de la targulcartii.ro au reduceri nu ai cum să nu profiți din plin! Iar dacă mai găsesc și un titlu ce aparține lui Marc Levy…eu mă declar mai mult decât mulțumită. ”Mai puternic decât frica” este în top, este un roman care te cucerește, care te ajută să te întâlnești cu personaje îndrăgite din alte romane ( Și dacă aș mai trăi o dată – recenzia aici), un roman a cărui lectură te determină să faci slalom printre trăiri, printre emoții și sentimente.  Iar curajul, după cum vă spuneam, este la el acasă.

Deși mai am de recuperat la romanele ce poartă semnătura lui Marc Levy, pot să spun că acesta de față este cel mai antrenant și mai plin de acțiune și de suspans. De la incipit am fost convinsă că voi avea parte de o lectură captivantă, apoi introducerea în scenă a lui Andrew Stillman, un ziarist renumit, m-a bulversat și m-a făcut să fiu melancolică și tristă, ca mai apoi, la câteva pagini distanță să izbucnesc în râs.

Levy nu se dezminte și își păstreaza amprenta, umorul, romantismul și măiestria cu care își așează cuvintele pe pagină. Personajele sale sunt construite atât de bine încât ai impresia că ele trăiesc aievea și că dacă s-ar desprinde din paginile cărții, ți-ar putea fi prieteni. Eu una nu m-am hotărât încă pe care îl îndrăgesc mai tare.

De data aceasta facem cunoștință cu Suzie Baker, o tânără hotărâtă și plină de curaj. Deși se ascundea foarte bine în spatele aparențelor, Suzie purta o bătălie care era catalizatorul întregii sale existențe. Dorea să facă dreptate, să apere numele bunicii sale și să își redobândească numele de familie. Documentul care ar fi putut să o ajute dispăruse în urmă cu 46 de ani, când un accident aviatic împiedicase actul și mesagerul să ajungă la destinație. Muntele în toată măreția lui, ”aruncase” constant afară bucăți din avion, dar partea principală dispăruse pe fundul unei crevase, nefiind descoperită vreodată.

La 46 de ani de la dispariția avionului, Suzie e mai convinsă ca niciodată să facă dreptate. Mama ei, cea care ar fi trebuit să poarte de fapt acestă luptă, căzuse victima alcoolului, până când decedase. Suzie voia să escaladeze singură muntele Mont Blanc, așa că timp de un an de zile va lua lecții de la Shamir, cel mai bun profesor de alpinism din oraș. Deși cei doi ajung să formeze un cuplu, Suzie nu îi destăinuie adevăratul motiv al hotărârii sale de a escalada muntele chiar în ianuarie. El nu o credea pregătită, iar ea nu credea că există ceva pe lume care să o facă să renunțe.

În plină furtună de zăpadă și în întunericul de pe munte, cei doi se prăbușesc în crevasă, iar muntele își cere tributul. Shamir taie coarda ce îl lega de ea și se prăbușește în gol. Suzie va fi de acum și mai ambițioasă, dacă mai era posibil să fie mai mult, și mai hotărâtă să afle adevărul. I-o datora lui Shamir. Găsește corpul avionului și valiza diplomatului indian care conținea mult doritul document, dar misterul se adâncește și mai tare. Nu înțelegea ordinea pieselor din acest puzzle complicat.

Bunica ei, Liliane, fusese acuzată de înaltă trădare și mai apoi presa scria despre sinuciderea acesteia. Suzie nu credea că se omorâse ci că fusese omorâtă. Îi era greu să creadă că femeia care copia rapoartele din sertarul biroului său și care fusese acuzată de fraternizare cu inamicul, ar fi putut să își încheie de una singură socotelile cu viața. Suzie voia să primească numele ei real de familie, dar nu știa ce cutie a Pandorei avea să deschidă.

Pentru că avea prea puține detalii și nu știa pe ce pistă să apuce, Suzie își caută un partener, unul cu acces la informații și cu o minte lucidă și deschisă. Andrew Stillman fusese candidatul perfect. Dar cercetările ei îi dezvăluiseră că Stillman nu făcea nimic obligat, așa că viața ei va trebui să i se dezvăluie acestuia absolut accidental.

Lui Andrew nici nu îi fusese greu să o remarce la bibliotecă. El avea fler la oameni și i s-a părut că tânăra ce studia cărțile de istorie are un trecut interesant. O spargere la ea acasă și oameni care par să o urmărească, este de-ajuns pentru el ca să înceapă să ”își bage nasul”. Avea nevoie de un subiect tare după perioada de trei luni în care se refăcuse în urma atentatului asupra vieții sale.

Faptul că documentul ce ar fi putut anula vinovăția bunicii lui Suzie, avea legătură cu oameni influenți din politică, ba chiar cu fostul vice-președinte al Americii, aruncă ancheta lor în aer, dar le pune și viața în pericol. Nu știau cine este pe urmele lor, dar se vedea profesionalismul și determinarea cu care luptau pentru a păstra secretele trecutului bine ascunse. Ancheta pare să se adâncească și mai mult, ba chiar ajunge și pe alte continente.

Aveau nevoie unul de altul, dar oare puteau ei ține piept unei anchete ce amenința siguranța națională? Cine o eliminase pe Liliane și de ce? Asta o să descoperiți voi!

Eu vă recomand cartea. Vă garantez că vă rupe din cotidian, că vă menține curiozitatea și că va binedispune în ciuda subiectului extrem de serios și de bine precizat. Dialogul dintre Andrew și Simon, cel mai bun prieten al său, a fost de-a dreptul delicios și a avut rolul de a mă binedispune și de a decongestiona toată încordarea anchetei celor doi protagoniști.

Dacă vă e dor de o lectură bună, de un roman în care trecutul trebuie să fie elucidat, de o carte în care sunt combinate micile drame existențiale și slăbiciunile firii umane, atunci să îi dați o șansă lui Levy. Nu veți regreta!

 

Mulțumesc mult, targulcartii.ro pentru exemplarul oferit! Dacă v-am făcut curioși, puteți achiziționa cartea de aici, unde dacă tot ajungeți profitați și de reducerile de vară, apoi vă aștept să îmi spuneți părerea voastră!

1406-v1-800x365

Arhitectul parizian – Charles Belfoure, Editura Litera ***Recenzie

 

19397118_1561083873954563_549465444307700383_n

 

După cum știți deja, sau poate aflați acum, cărțile din genul ficțiune istorică sunt preferatele mele. Niciodată nu sunt prea multe, niciodată nu se epuizează subiectul și întotdeauna ajung să fie preferatele mele. ”Arhitectul parizian” m-a surprins într-un mod extrem de plăcut prin abordarea acestui subiect, prin modul incisiv în care este scris și prin multitudinea de situații în care este expusă și tranșată societatea franceză.

Parisul era ocupat de germani. Svastici, rații, dominare psihologică, atacuri, crime și multe restricții. De toate astea aveau parte francezii. Iar evreii de și mai multe. Erau considerați inferiori, inumani (în sensul că în concepția naziștilor valorau un pic mai puțin decât nimicul), erau vânați, deposedați de tot ce dețineau ( de la avere la demnitate), omorâți sau deportați în lagărele de concentrare unde oricum mureau doar că procesul era mai lung și mai chinuitor.

Societatea franceză a fost supusă unei radiografii complete și complexe. Francezii ”obișnuiți” să le spunem, deveniseră antisemiți peste noapte, nu mai suportau evreii sub nicio formă și erau mereu gata să inițieze apeluri telefonice anonime pentru a-i denunța pe jidanii care reușeau să se ascundă de Gestapo. Dar, aceiași francezi suportau, dacă era nevoie, moartea cu stoicism și o înfruntau cu demnitate.

 Francezii mai ”zeloși” făceau parte din rezistență, adică cei care credeau că mureau puțin câte puțin  în fiecare clipă când țineau capul plecat în fața nemților. Și mai erau și francezii care dovedeau că umanitatea mai exista și în vreme de criză și făceau orice pentru a-și ajuta semenii, indiferent din ce popor făceau parte.

Lucien Bernard nu făcea parte din nicio categorie. În Parisul anului 1942 nu mai era loc de un arhitect talentat, darămite de unul cu viziuni moderniste, iar Lucien trecea și el prin chinurile prin care trebuia să treacă orice cetățean. Foame, raționalizarea alimentelor, lipsa carburantului, a materialelor, restricții și privirea mereu aruncată peste umăr…numai câteva din repercursiunile invaziei germane.

Manet avea suficienți bani și suficiente motive pentru a-i ajuta pe evrei să părăsească Franța în siguranță. Însă până la momentul potrivit, evreii aveau nevoie de o ascunzătoare care să fie aproape imposibil de detectat. Aici intra în scenă Lucien. Dornic de afirmare și de proiecte reale, Lucien acceptă acestaă provocare mai ales datorită faptului că i se promitea un contract pentru proiectarea unor fabrici de muniție. Ce mai conta că erau construite din ordinul naziștilor, doar Franța va avea nevoie de ele după ce Aliații îi învingeau pe nemți, nu?

Lucien putea și era capabil să găsească cele mai ingenioase spații pentru ascunzătorile lor și deși se jurase că va face numai una, apoi că va fi ultima oară, ajunsese să construiască un număr mare de ascunzători salvând astfel câteva vieți. Putea să guste acum din beneficiile acestui compromis. Mașină, cartele pentru combustibil, bani și mâncare mai bună. Doar că liniștea sa, și-așa puțină, o pierduse pentru totdeauna.

Soția sa îl credea un colaboraționist, așa că antipatia ei față de comportamentul lui nu întârzie să apară, culminând totul cu decesul unui cuplu de evrei într-una din ascunzătorile proiectate de el și descoperirea uneia în treptele unei case.

Oare cât timp mai era până ca Gestapoul să afle proiectantul lor?

 

Am trăit într-o continuă teroare, ”aruncată” constant dintr-o tabără în altă, dorind ca să îl fac pe Lucien să devină mai uman și mai maleabil, dar și sperând ca mult mai mulți evrei să scape. Chiar dacă acest roman este încadrat în categoria ficțiunilor istorice, autorul a reconstituit cu măiestrie și forță societatea franceză a anilor 1942. Am apreciat faptul că povestea nu a urmat un singur fir narativ, că ni s-a permis să îi ”cunoaștem” pe beneficiarii ascunzătorilor lui Lucien, că am putut privi Parisul din toate unghiurile, având astfel posibilitatea de a crea o imagine de ansamblu a căror factori principali erau teroarea și haosul. Deși este vorba și despre evrei, în această carte am fost de cealaltă baricadă, am mai cules informații și m-am bucurat de o carte absolut grozavă, plină de suspans, de acțiune și de umanitate. De ce am spus umanitate? Asta va trebui să descoperiți voi.

Lucien m-a surprins și m-a înduioșat într-un final, asta după ce  mă dezamăgise prin comportamentul lui. De ce ar trebui să citiți cartea? Pentru că ne vorbește despre un om simplu, despre acte de curaj, despre empatie, despre sacrificiu și despre o perioadă tulbure a istoriei mondiale.

Măștile fricii – Camelia Cavadia, editura Trei ***Recenzie

 

19274764_1925599711040068_1133080257046683048_n.jpg

”Măștile fricii” și curajul meu de a scrie despre ele. De ce curaj? Pentru că niciodată nu m-am identificat mai tare cu un personaj, că niciodată nu mi s-a mai întâmplat să citesc o carte cu un ochi peste rânduri și cu unul privind în interiorul meu și întrebându-mă constant câtor copii li se potrivește această poveste. Câte mame nu simt că se sufocă de teama da a nu da greș? Câți nu tremurăm la gândul că nu vom face nimic bun? Câți dintre noi nu ne pierdem cuvintele atunci când suntem în compania unor oameni noi și avem impresia că nu vom ști să facem față situației?

Oare câți dintre noi se simt defecți pentru că în copilărie ni s-a spus că nu suntem în stare de nimic?

Frica este cel mai răspândit și mai cameleonic sentiment. Este puternic și acaparator. Odată ce își îngroapă rădăcinile va fi tot mai greu de eliminat.

 

”Măștile fricii” este o carte tip cauză și efect. Un destin de aici sau de oriunde (mi-a plăcut tare mult faptul că acțiunea este atemporală și nu este precizată locația), frânt înainte de vreme, care va crește umbrit mereu de frică, de amintiri urâte și de coșmaruri. Oameni care vor privi cu suspiciune orice urmă de bunătate și de normalitate pentru că nu au fost învățați cu astfel de sentimente și care vor fi mereu în alertă așteptând ca totul să se năruie, să fie o minciună și ca altcineva să vină să le ia totul.

 

Crescuți în bătaie, în umilință, se vor simți mereu inadaptați, se vor simți tolerați și uneori, deși știu că nu este bine, vor căuta să provoace pe cel de lângă el, vor aștepta o palmă, palma aceea care i-ar asigura că sunt aici, că asta e normalitatea și că frumusețea vieții lor de la acel moment era doar un balon de săpun la fel de fragil ca și speranțele lor.

 

Camelia Cavadia m-a impresionat încă o dată prin impactul emoțional pe care îl au cărțile ei asupra mea, prin faptul că povestește atât de frumos niște evenimente tragice. Ce ciudat sună asta, nu? Dar știți cum e, de bine nu învață nimeni. Așa că poate, creionând toate faptele astea pe hârtie, martori muți și definitivi ai durerii, cineva va învăța ceva.

E tare grea această lecție, dar o dată predată va lăsa niște urme în sufletul fiecăruia. Eu am fost un copil care a primit bătaie din orice. Nu am fost mai deșteaptă, nici mai atentă. Am învățat bine pentru că mi-a plăcut mie. Bătaia doar m-a făcut fricoasă, timorată și dornică mereu de brațele mamei, dar nu de palme ci de îmbrățișări. Frica asta si-a întins vlăstarele și am devenit un copil timorat, un adolescent timid și mai apoi un adult uneori defect. Astăzi sunt mamă. A fost tare greu să lupt cu demonii din interior și să mă reconstruiesc eu ca om. Să am grijă să le fiu prietenă și nu tartor. Urăsc privirea în care se oglindește frica. Cu asta mă lupt întotdeauna. Pe asta nu o vreau. Știu cât de mult doare și cât de mult timp nu m-am simțit eu întreagă, fără lipsuri.

 

În cartea Cameliei facem cunoștință cu trei copii traumatizați sistematic de bătăile tatălui. O mamă supusă care încasa bătaie la rândul ei și care se supunea normelor și rigorilor vremii și gurii lumii. Nu intervenea atunci când copiii erau pedepsiți și bătuți crunt. Și ea fusese la rândul ei un copil abuzat, cumva i se inoculase ideea că așa era normal, poate. Ema, David și Sofia erau bătuți din orice și pentru orice. Copilăria le-a fost alcătuită din pumni, picioare și lovituri, din înjurături și ocare. Nu aveau semne pe corp de la jocurile copilăriei ci de la curelele date de tatăl lor. De aceea, cea mai mare bucurie a lor a simbolizat-o moartea tatălui. Se simțeau liberi. Dar oare puteau monștrii fricii să fie uciși peste noapte?

 

Ema se jucase cu libertatea ei. Gusta din tot ce îi fusese interzis și în căutarea dragostei de care dusese lipsă alesese un drum greșit. Își dăruia trupul oriunde și oricui, se îmbrăca provocator și era superficială. Îl întâlnește pe Victor, omul care o făcea să se deschidă și să poată povesti toate atrocitățile copilăriei. Viața ei se schimbă de atunci, dar Ema are impresia că anii trec și că viața ei se trăiește de una singură, independent de dorințele ei și de adevărata ”ea” care zăcea pe acolo, pe undeva. Ca un obiect împins de o forță prea puternică.

Nu îl iubea pe Victor, nu în adevăratul sens al cuvântului. Dar îi era bine jucând rolul de femeie casnică, de viitoare mamă, de femeie matură. Până când demonii ei ies la iveală, și în relația cu copiii ei Ema pune în joc cartea fricii și a regulilor multe. Sufoca personalitatea lor și le impunea dorințele ei. Nu îi bătea, dar îi domina.

Atitudinea ei și coșmarurile pe care le avea noapte de noapte sunt factorii ce îi amenință căsătoria și viața. E prea târziu să se mai facă bine? Frica este mai puternică?

 

După cum v-am spus, pentru mine cartea asta este de tip cauză și efect. Dacă îi întrebi pe părinții care își bat copiii dacă bătaia este bună îți vor răspunde, poate, că este ruptă din rai. Dacă ne întrebi pe noi, cei bătuți, îți vom spune că bătaia rupe bucăți de suflet si le aruncă în vânt.

Nu creșteți copiii în frică, pentru că vor fi adulți cu probleme. Să îi lăsați să greșească, se se bucure și să își definească singuri personalitatea. Veți avea copii unici.

Camelia, esti desăvârșită! Mă înclin.

Cascada șoaptelor – Elizabeth Langston, Editura Leda ***Recenzie

19248057_1924279101172129_8207824421202709554_n

   Din când în când avem nevoie de câte o pauză pentru a ne scutura de griji și de stres, de monotonie și de rutină. Eu am ”evadat” la munte câteva zile alături de fiica mea. Evident nu puteam pleca fără o carte și nimic nu mi se părea mai potrivit decât cartea primită de la Grupul Editorial Corint, ”Cascada șoaptelor”. Aveam nevoie de o carte ușoară, de una care să mă binedispună și să îmi ofere ”desertul” zilelor de vacanță.

V-am mai spus că atunci când vine vorba de cărțile cu și despre adolescenți eu rămân destul de sceptică. Îmi plac cele care reușesc să aibă esență, să aibă un fir narativ care se ține departe de clișee, care mă poate ține conectată la poveste și care mă surprinde pagină după pagină.

”Cascada șoaptelor” a reușit toate astea. Mi-a plăcut tare mult faptul că două lumi, prezentul și trecutul se reunesc și noul și vechiul se privesc în oglindă. A fost tare interesant să văd modernismul și anticul față în față, două lumi care arătau, se comportau și miroseau diferit. Cascada șoaptelor era portalul unde cei 200 de ani care despărțeau cele două lumi nu mai existau și locul în care începe o poveste de dragoste cum nu a mai fost.

Povestea este scrisă din punctul de vedere al celor două personaje centrale și alternanța asta de planuri pe mine m-a cucerit pe loc. Când citeam din perspectiva lui Mark, băiatul din prezent, mă recunoșteam și pe mine la vârsta lui. Probleme minore, divergențe de opinie, nimicuri din care se isca o adevărată tragedie, superficialitate și necazuri în dragoste. Când descopeream lumea Susannei, fata din trecut, mă întristam și mă cutremuram la gândul tratamentelor inumane pe care trebuia să le îndure. Comparând cele două lumi, am realizat cât de micuțe sunte problemele noastre în comparație cu ale lor, cât de norocoși suntem noi având de toate la îndemână.

Mark era un adolescent tipic de 17 ani. Mai avea o soră care plecase de acasă și care îl folosea pe el pe post de mesager în relația dintre ea și mama lor. Mark se antrena pentru o cursă de biciclete, iar între timp muncea pentru a-și câștiga bănuții de buzunar. Tundea gazonul, mătura și aspira frunzele, aranja grădinile. Dacă dimineața era ocupată cu afacerea lui micuță, seara îi era dedicată antrenamentului cu bicicleta pe Drumul verde, în apropiere de Cascada Șoaptelor. Totul părea normal până când la cascada vede o siluetă în spatele perdelei de apă. Fata era îmbrăcată ciudat și vorbea diferit față de el. Inițial crede că este o farsă pusă la cale de fosta lui iubită, Alexis, care era pe urmele lui după ce se despărțiseră chiar pe ringul de dans la bal.

Însă după a doua întâlnire Mark se convinge treptat că fata spunea adevărul și că într-adevăr pe ei îi despărțeau vreo două secole. Nici Susannei nu i-a fost prea ușor să creadă că domnul chipeș din fața ei îmbrăcat cu haine ciudate si care călărea un fel de mașinărie ciudată este urmașul celor din Raleigh.

Atrași de noutatea din viața lor, cei doi tineri își dau întâlnire la Cascada câteva seri la rând. Dacă lui Mark îi era mai ușor să ajungă, Susanna era tot timpul în alertă. Dacă stăpânul se supăra pe ea, dacă era pedepsită, ea nu putea ajunge.

Susanna era slujitoare în casa unui morar. Mai avea doi frați și o soră și rămăseseră orfani de tată. Când mama ei s-a recăsătorit, Susanna a fost trimisă cu contract în casa familiei Pratt, unde trebuia să rămână până la vârsta de 18 ani și trebuia să se supună constant tuturor condițiilor din casa aceea. Era înfometată, bătută și certată continuu. Era bucătăreasă, slujitoare, dădacă și orice ar fi fost nevoie. Se atașase de copiii mai mici ai familiei pe care îi iubea, dar abia aștepta luna octombrie pentru a pleca.

Întâlnirile cu Mark aveau dezanvantaje și avantaje. Era plăcut să poată gusta mâncarea din viitor, putea să afle multe lucruri, dar informațiile pe care Mark i le aduce într-o seară îi vor spulbera toate speranțele. Cei doi află că Phoebe, sora Susannei, va fi slujitoare în locul ei la familia Pratt, iar asta nu se poate întâmpla. Susanna este aspru pedepsită de stăpânul ei care o credea mult mai nesupusă de la o vreme, iar celor doi le va fi foarte greu să se întâlnească pentru a pune la cale planul de evadare al surorii ei.

Putea istoria să fie schimbată? O salvau pe Phoebe, dar cum rămâne cu Susanna? O putea lăsa acolo în casa tartorului ei sau o putea salva și pe ea?

Mi-a plăcut mult cartea. A fost diferită și s-a citit extrem de ușor, acum fie datorită măiestriei autoarei, fie curiozității mele de a afla detalii. Înclin să cred că ambele variante sunt plauzibile. Dacă aveți cartea, nu ezitați să o citiți. Nu este alertă, nici nu e încărcată de acțiune, dar are o dinamică aparte ce vă va ține captivi între cele două lumi.

Cartea o puteți achiziționa chiar de aici, unde aveți si reducere!! Dacă tot ajungeți pe site, aruncați o privire… aveți ce să alegeți. 🙂

Mulțumesc mult Grupului Editorial Corint pentru cartea oferită pentru recenzie!

 

12191624_921948034565677_9005455948702566962_n

Grădina uitată – Kate Morton, editura Humanitas ***Recenzie

19030376_1922800137986692_8751276688885044935_n.jpg

Despre Kate Morton v-am spus cândva că scrie uimitor și că prima ei carte a fost balsam pentru sufletul meu. Deși îți poți face o idee despre ”scenariul” după care își alcătuiește cărțile, nu știi niciodată ce secrete întrepătrunde, ce personaje crează și cât de întortocheate vor fi căile către elucidarea misterului.

În toate cărțile ei de până acum un secret teribil din trecut are nevoie să fie dezvăluit în prezent pentru a înțelege mai bine acțiunile anumitor persoane sau pentru a se afla adevărul bine tăinuit atâta amar de vreme. Dar măiestria cu care își țese narațiunea, planurile ei care par complicate dar pe care le redă într-un mod atât de natural și de simplu, frumusețea poveștilor ei și personajele care sunt construite atât de frumos, nu te vor lăsa să lași cartea din mână sau să te simți vreodată saturat de scrierile ei.

 

Oare pe ce cărari ne vor purta secretele în Grădina uitată? Ce mireasmă poartă trecutul și ce parfum va avea viitorul?

 

De îndată ce am văzut acest roman pe site-ul celor de la targulcartii.ro am știut că trebuie să fie a mea. De Kate Morton m-am îndrăgostit de la prima sa carte, Casa de la Riverton, despre care v-am povestit aici. Poate că nu este o carte plină de tente psihologice, de acțiune la foc continuu, dar este un roman care suprinde prin varietatea de emoții, prin hățișurile de secrete care se întind pe câteva generații, prin vulnerabilitatea și dualitatea caracterului uman.

Grădina uitată este un amalgam de sentimente, de taine ce își au rădăcina cu multe generații în urmă, care a tot crescut umbrind tot mai mult viața celor care au urmat.

 

           Astăzi prin trecut se redă viitorul. Este oare momentul potrivit sau este tardiv? 

 

Cartea are trei planuri principale, dar există și unele secundare prezentate pentru a ajuta la creionarea cât mai perfectă a tuturor întâmplărilor ce erau legate chiar dacă aparent nu aveau vreo legătură. Succesiunea episoadelor – anii 2005, 1970, 1900-, mi-au sporit curiozitatea și m-au determinat să vreau să o ajut pe tânăra Cassandra în aflarea adevărului. Deși nu era viața ei cea care trebuia anchetată, Cassandra își va descoperi cumva propriul viitor și noua ei identitate.

 

Acțiunea debutează în anul 1913 când ne este prezentată o fetiță în vârstă de 4 ani care se ascundea la bordul unei nave. Juca un fel de joc secret cu o doamnă căreia îi spunea Autoarea, și conform căruia nu trebuia să spună nimănui numele ei. Autoarea a dispărut iar ea s-a văzut singură la bordul navei cu destinația Australia. Păstrase doar regulile jocului și un geamantan mic alb care conținea o carte de povești, o perie de păr și o rochiță.

 

Ajunsă la destinație, singură și speriată, micuța continuă jocul chiar și atunci când domnul din port o întreabă unde trebuia să ajungă și cum o chema. Domnul o luase acasă la el fiindu-i milă de ea, iar Lil, soția lui, fusese fermecată de chipul angelic al fetiței. Primește numele de Eleanor, dar îi spuneau Nell, și este crescută ca fiind fiica celor doi. Ani de zile ascunseseră adevărul de ea, dar la petrecerea de aniversare a celor 21 de ani, tatăl decide să îi spună adevărul. Nu știau cine este cu adevărat, nici dacă cineva îi dusese dorul, știau doar că o iubeau la fel de mult ca pe fiicele lor biologice.

 

Apoi acțiunea ne poartă în 2005 unde Nell era bătrână, era bunică și era bolnavă. Ajunsese cumva să facă o călătorie în Anglia acolo unde își avea rădăcinile, dar Cassandra, nepoata ei, avea mai multă nevoie de ea, așa să își anulează toate planurile și rămâne în însorita Australie având grijă de magazinul ei cu antichități și de nepoțica ei.

 

După moartea lui Nell, Cassandra are parte de un șoc atunci când primește de la avocat și actele de proprietate a unei căsuțe pe o stâncă în Cornwall, un loc unde unde nu fusese niciodată. Dedicația scurtă scrisă de bunica ei (”pentru că va ști ea de ce” ), o obsedează pe Cass într-atât încât va pleca în Anglia pe urmele bunicii ei având ca aliat numai dorința de a afla adevărul și un carnețel mucegăit cu notițele bunicii sale.

 

Pe cel de-al treilea plan facem cunoștință cu familia Mountrachet de la conacul Blackhurst. Georgina Mountrachet era o ființă absolut adorabilă, dar care ajunge să își dezonoreze familia prin fuga ei cu un pescar de care se îndrăgostise. După ce soțul ei moare și ea rămâne cu gemenii pe care îi adusese pe lume, Georgina este nevoită să uite traiul bun pe care îl dusese acasă și să învețe să se descruce în mahalalele Londrei.

 

După moartea Georginei, Eliza și Sammy rămân singuri în cămăruța închiriată în care locuiau. Cei doi copii erau obligați să muncească zi și noapte pentru familia la care locuiau, trăind doar cu iluzia că într-o zi tatăl lor îi va salva. Pentru Sammy salvarea vine prea târziu, dar Eliza ajunge înapoi în conacul familiei mamei sale în grija unchiului matern și a unei mătuși măcinată de invidie și răutate.

 

Eliza este personajul care mi-a fost cel mai drag. Rebelă, independentă și dornică de afecțiune, cu o imaginație incredibilă și cu talentul de a născoci povești din nimic. Mai târziu, autoarea Eliza Makepeace va ascunde printre poveștile pentru copii toate dramele vieții ei. Dar oare puteau fi ele interpretate în mod corect?

Eliza și Rose, verișoara ei, ajung de nedespărțit, spre disperarea mamei lui Rose. Pe cât de sănătoasă și de extrovertită era Eliza, pe atât de bolnăvicioasă și de introvertită era Rose. Dar cele două copile se iubeau și își ofereau reciproc tot ce le lipsea.

Până când Rose se căsătorește cu Nathaniel Walker iar Eliza este îndepărtată.

Pe umele lor trebuie să meargă Cassandra dacă vrea să afle adevărul despre Nell. De ce plecase Nell de una singură în călătorie? Cine erau părinții ei și de ce copila ajunsese în Australia fără ca cineva să o mai caute ulterior?

*** Mi-a plăcut tare mult acest roman. Am încercat continuu să descopăr firul roșu al narațiunii care să mă conducă la ieșirea din acest labirint al secretelor adânc îngropate. Am trăit pe tot parcursul al celor 475 de pagini cu speranță, cu furie și cu sentimentul de nedreptate. Este un roman care te fascinează de la prima pagină și despre care mie mi-a fost greu să scriu. Nu pot cuprinde tot freamătul din interiorul meu, toată bucuria și toată plăcerea cu care l-am parcurs. V-am precizat faptul că Eliza Makepeace a fost scriitoare. Vă veți putea bucura de câteva povești scrise de ea și sunt sigură că veți fi la fel de bucuroși ca mine atunci când le veți înțelege tâlcul ascuns.

Este foarte interesant de urmărit și traseul tuturor personajelor din acest roman, pentru că veți vedea că nu vor fi puține. Toți încărcați de vină, toți aspirând către ceea ce nu aveau uitând că ”viața ți-o faci din ce ai, nu din ce-ți lipsește”. Va primi cu siguranță cele 5 steluțe binemeritate! V-o recomand cu drag!

Dacă v-am făcut curioși în legătură cu acestă carte, vă spun să urmăriți atent site-ul celor de la târgulcărtii.ro, pentru că aici mereu găsiți super reduceri la cărți minunate! Cartea o găsiți chiar aici!

Mulțumesc mult Târgul Cărții pentru exemplarul oferit pentru recenzie! A fost o reală plăcere să îl citesc!

1406-v1-800x365

 

Uniți pe vecie – Taylor Jenkins Reid, Grup Editorial Corint / Leda, ***Recenzie

18871179_1540057919390492_1829814902_n

 

Dacă luna trecută am ales numai cărți fantasy de la Grupul Editorial Corint, de data asta am ales cărți cu subiecte mai sensibile, reale și diferite de tot ce citisem eu până acum.

Nu știu de ce dar în ultima vreme sunt tot mai atrasă de cărțile triste, de cele care au un substrat mai dureros, dar care pot să îmi ofere lecții de viață și mă determină să privesc lucrurile și dintr-un alt unghi. După ce am parcurs descrierea de la ”Uniți pe vecie” am știut că aceasta este o carte pe care aș vrea să o parcurg și să văd dacă autoarea chiar mă poate ajuta să înțeleg ”că există mai multe căi de a găsi fericirea”.

 

Având în vedere că nu ne este ascuns faptul că soțul lui Elsie Porter moare după ce este lovit de un camion, nu știu câți am mai alege cartea pentru a o parcurge. Dacă gândiți așa eu vă spun că greșiți. Oriunde în lume o dată la câteva minute cineva se stinge și altcineva trebuie să facă față durerii și golului uriaș care rămâne în urmă. Acest roman nu este unul motivațional, nu este unul psihologic, nu este unul plin de sfaturi numai bune de urmat pentru a face față suferinței. Nu! Acest roman este un exemplu, este o poveste a cuiva care a pierdut, a negat pierderea, a învățat să trăiască mai apoi cu ea ca în final să o accepte.

 

Poate tocmai de aici vine și frumusețea acestei cărți, din punctul meu de vedere. Scrisă atât de simplu și de frumos, cartea nu vine să îți predea niște pași de urmat, ci îți oferă un exemplu, îți arată un om ca oricare altul, un om care luptă, plânge, se revoltă, disperă și caută alinare în orice bucățică de amintire sau în orice lucru material care poartă amprenta celui care a fost cândva alături de el.

 

Un lucru este cert.. nu ești niciodată pregătit pentru a pierde pe cineva pentru totdeauna și nu contează neapărat timpul petrecut alături de acea persoană. Lucrurile se trăiesc intens, antrenant și diferit de fiecare dată.

 

Despre carte nu aș vrea să vă spun prea multe pentru că aveți nevoie să trăiți fiecare pagină pentru a-i simți magia, pentru a îi înțelege esența.

 

Elsie Porter era fiică unică la părinți. Mama și tatăl ei, oameni cu o carieră strălucită, aveau mari așteptări de la fiica lor. Elsie fusese o fire rebelă încă de mică, așa că atunci când ea dorește să devină bibliotecar părinții nu pot decât să accepte chiar dacă asta însemna ca relația lor să se răcească în timp.

Romanul debutează cu vestea șoc a morții lui Ben. Am citit și mi s-a pus un nod în gât deși știam la ce să mă aștept. Am simțit durerea pierderii și disperarea că nu poți face nimic pentru a da timpul înapoi. Ben și Elsie se întâlniseră chiar pe 1 Ianuarie când propria tradiție a lui Elsie de a schimba poziția mobilei prin apartament și de a petrece mai apoi o seara pe canapea uitându-se la televizor, cerea și o pizza bună. Numai că pentru a se putea bucura de delicioasa mâncare trebuia să se deplaseze prin ploaie pentru a o cumpăra.

Aici îl întâlnește pe Ben căruia îi dă și numărul de telefon după un schimb interesant de replici. În câteva ore acesta o sună pentru a o invita în oraș, în câteva zile ajung să fie de nedespărțit, în câteva luni se vor muta împreună, se vor căsători, iar el va muri la nouă zile după căsătorie lăsând-o pe ea singură în fața durerii și în fața soacrei pe care nu o cunoscuse și care nu știa de existența unei soții în viața fiului său.

Elsie o avea alături pe Ana, prietena ei. Dacă Elsie era calculată, hotărâtă și solitară, Ana era fix opusul, dar era doza exactă de imprevizibilitate și nebunie de care viața lui Elsie avea nevoie. Susan, mama lui Ben, nu mai avea pe nimeni și am avut impresia la început că cele două femei vor lupta pentru amintirea lui Ben și pentru întâietate în viața lui de parcă ar mai fi contat. Ambele îl iubeau, ambele voiau să păstreze amintirile și lucrurile lui, dar cine era mai în măsură să o facă?

 

De ce nu avusese Ben curajul să îi spună mamei lui de relația cu Elsie? Va putea Susan să își accepte nora? 

 

 Mi-a plăcut tare mult modul în care autoarea a ales să prezinte povestea. A îmbinat absolut remarcabil prezentul cu trecutul. Fiecare episod din prezent declanșa o amintire a lui Elsie cu Ben și așa am putut să mă bucur de povestea lor minunată și diferită de dragoste, chiar dacă știam că în cazul lor nu vom avea parte de happy end. Lăsând la o parte povestea lor, m-am bucurat de noțiunea de prietenie, de oameni calzi care erau gata oricând să ofere un sfat sau o vorbă bună, am înțeles încă o dată efemeritatea și fragilitatea vieții. Am învățat că oamneii care trec prin viața noastră au un rol, că ei se poartă în suflet și nu în lucruri.

Este o carte despre viață, despre moarte, despre bucurie și tristețe. Exact ca-n viață…

 

Mulțumesc mult Editurii Corint / Leda pentru exemplarul oefrit pentru recenzie. Dacă aveți nevoie de lecturi diferite, cartea o găsiți chiar aici, cu reducere!!  Dacă tot ajungeți pe site aruncați o privire! Nu veți regreta, vă garantez. 🙂

 

 

Septembrie în Shiraz – Dalia Sofer , Grup Editorial Corint/ Leda ***Recenzie

19029337_1920797094853663_6562654433071478277_n

 

Această carte m-a atras dintotdeauna datorită coperții sale atât de frumoase. Poate pentru voi nu înseamnă mult, dar pentru mine albastrul acela reprezintă calmitate, liniște, speranță. Așa că atunci când Oana Mariam de la Crâmpeie de suflet a organizat o carte călătoare pe grupul cu același nume și ne-a oferit șansa să ne bucurăm de această lectură minunată, eu nu aveam cum să o ratez.

 Eu sunt fascinată de cărțile ce au ca subiect viața femeilor din această lume. Lumea sfârtecată de războaie, îngenunchiată de lideri religioși, de grupări extremiste și plină de reguli pentru femei. Dar ”Septembrie în Shiraz” mi-a oferit o altă latură a acestei lumi. O familie, o parte a acestei societăți, distrusă și divizată, nedreptățită și forțată să se despartă, să îndure chinuri și suferință.

Împărțită pe trei planuri narative, cartea vă oferă emoții puternice pe care eu le-am comparat cu dușurile alternative cu apă caldă și rece.

Isaac era un bijutier evreu. Cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei sale, Issac Amin era răspunsul rugăciunilor părinților săi. Era un om cald, onest și hotărât. Reușise să refacă și să reconstruiască toată măreția numelui său de familie. Se căsătorise cu Farnaz și aveau împreună doi copii, Parviz și Shirin.

Isaac nu era un om religios, dar ducea o viață cumpătată din punctul lui de vedere, nepotrivită din punctul de vedere al celor care ajunseseră la putere în Iran. Gărzile revoluționare care preluaseră puterea doreau egalitate între membrii societății, erau foarte duri cu cei care încălcau noile reguli și aduseseră mult mai multe norme de conduită care mai de care mai aberante.

Issac este reținut într-o după amiază și este escortat în închisoare sub acuzația de spionaj sionist fără a i se da șansa să își anunțe familia. Datorită noilor principii după care erau conduși, Isaac și Farnaz fuseseră nevoiți să îl trimită pe Parviz în Statele Unite să studieze, asta pentru a împiedica înrolarea lui în cadrul Gărzilor Revoluționare.

Isaac se refugiase în munca sa, Farnaz se alina în fiecare seară cu un pahar de coniac și în multele amintiri pe care le aveau împreună, Shirin era o copilă debusolată de direcția noii lumi care nu semăna cu nimic din ce fusese înainte, iar Parviz se simțea smuls din sânul familiei sale și neputincios în a-și găsi calea.

Vestea arestării lui Isaac alungă starea de apatie a soției acestuia și o obligă să facă orice era posibil pentru a afla adevărul despre acuzațiile aduse dar și despre locația acestuia. În timp ce îl caută și află că vor fi percheziții, Farnaz se mobilizează și distruge orice ar fi putut să îl incrimineze pe Isaac.

 Planul principal îl are protagonist pe Isaac și viața lui în închisoare. Interogatoriul, pedepsele corporale, teroarea, foametea și tratamentul inuman, te fac să te înfiori și să te gândești cu groază la fapul că toate acestea au existat și s-au întâmplat atât vinovaților cât și nevinovaților. Isaac era vinovat doar de viața lui prea occidentală pe care o ducea, pentru călătoriile sale în jurul lumii. Dar nu era spion. Putea el să le demonstreze asta celor care păreau să rămână mai duri ca stânca și mai inumani decât monștrii?

Planul secundar ne evidențiază trăirile și zbaterile celor două femei din casa Amin, amândouă victime ale noului regim și ale forței brute care se aplica fără rețineri.

Pe cel de-al treilea plan îl întâlnim pe Parviz, iar paginile în care am citit despre el au fost pentru mine singurele momente de acalmie. Parviz era debusolat, neliniștit și asemeni unei frunze desprinse de ram. Plutea fără țintă. Nu mai credea în planurile lui de viitor, nici nu putea spera să se alăture familiei. Avusese noroc de oameni îngăduitori pe pământ american, dar putea fi asta de-ajuns?

 ” Când venea luna septembrie, el își făcea bagajele și pleca spre nord, spre Teheran, știind că după opt luni avea să se întoarcă. Lunile de septembrie în Shiraz, spre deosebire de acest septembrie, purtau promisiunea unei întoarceri.” A cui? Asta va trebui să descoperiți singuri.

Mi-a plăcut tare mult acest roman și mi-a plăcut și mai mult atunci când am aflat din nota autoarei că este inspirat din povestea de viață a familiei sale. Nu mi-a plăcut faptul că au fost nevoiți să suporte aceste lucruri, să ne înțelegem, dar s-a simțit pe parcurs autenticitatea durerii, a trăirilor care marchează sufletul și viața.

Dacă sunteți curioși, cartea o găsiți chiar aici, pe site-ul editurii Corint la un preț foarte bun! Eu spun că este un roman de citit, așa că vi-l recomand!