Doamna de la miezul nopții – Cassandra Clare ***Recenzie

   

18471142_1521215861274698_771668413_n

Doamna de la Miezul Nopţii (cartea întâi a seriei Uneltiri întunecate)


N
ici nu știu de unde să încep. Sentimentele mele sunt la fel de confuze pe cât am fost și eu până pe la jumătatea cărții, sau cel puțin până când am citit anumite fragmente ce au făcut lumină. Cartea mi-a atras atenția încă de când a apărut. Îmi place să citesc fantasy, mă atrage acest gen din ce în ce mai mult, dar nu îmi place să încep o serie nouă, indiferent de cine este semnată, care seamănă foarte mult, sau continuă poveștile altor serii semnate de același autor. Îmi pare că esti un pic obligat să citești cam tot ce apare și că nu mai poți alege singur ordinea cărților.

Pentru mine, ”Doamna de la miezul nopții” a însemnat prima întâlnire cu această autoare. Am rămas plăcut surprinsă de modul ”curat” în care își aranjează acțiunea, își construiește personajele, mi-a plăcut de asemenea modul în care a îmbinat lumea reală cu cea a fantasticului, vrăjile și inscripțiile cu tehnologia, realul cu irealul. Dar, și există câteva ”dar” în mintea mea, mi s-a părut că a tot tras de firul narațiunii până l-a întins la maximum. Mi-a fost clar că Emma și Julian erau îndrăgostiți unul de celălalt, începusem să intuiesc autorul crimelor, mă plictisisem deja de multe pagini peste care se putea sări cu ușurință (nu prin lectură, ci autoarea putea să nu le mai scrie). Iar ce m-a scos din minți, cel puțin în primele pagini, a fost legătura aceasta cu seriile anterioare. Este mai greu pentru un om care nu este familiarizat cu stilul de scriere al cuiva să tot caute explicațiile cuvintelor și să aibă permanent senzația unui mare semn de întrebare care strică bucuria lecturii.

Am continuat însă să citesc, pe de-o parte pentru că eram curioasă să aflu deznodământul, pe de alta pentru că mi-a plăcut mai mult relația dintre frații Blackthorn și normalitatea din casa unei familii de înzestrați. Mi-a plăcut să văd că există și în rândul lor cam același gen de probleme: traume, suferință, dragoste, răzbunare, minciuni și invidie. Să ne înțelegem, nu îmi place că există astfel de sentimente în realitate, dar mi-a plăcut faptul că nu i-a făcut pe Vânătorii de Umbre, pe elfi, pe magicieni, pe cei înzestrați cu Vederea, perfecți.

   

***  În Los Angeles-ul zilelor noastre, la prima vedere totul arăta perfect și normal, cel puțin pentru mundani, așa cum li se spunea oamenilor obișnuiți. Dar printre mundani trăiau elfi, nefilimi, vampiri, vânători de umbre, spirite ale naturii și alte creaturi fantastice. Ei nu avea voie să vorbească cu mundanii și erau conduși de legi dure.

În 1872, fuseseră semnate o serie de acorduri între nefilimi și repudiați care erau menite să mențină pacea și să stabilească o serie de reguli comune. Dar cum legile sunt făcute pentru a fi încălcate, liniștea nu durase prea mult.  Pentru că elfii nu participaseră, ceilalți au semnat Pacea rece. Prin acest tratat, elfii nu mai beneficiau de protecție și le era interzis să ia legătura cu vânătorii de umbre conduși de Conclav, care însemna guvernul vânătorilor de umbre activi.

Emma Carstairs rămăsese orfană după ce părinții lor fuseseră omorâți. Vinovatul fusese semnalat ca fiind Sebastian Morgenstern, dar Emma simțea că nu acesta era adevărul așa că era călăuzită mereu de mica ei vendetta personală. Emma locuia la Institut alături de familia Blackthorn, formată acum din 7 membri. Andrew Blckthorn fusese căsătorit mai întâi cu o prințesă din neamul elfilor și avusese cu aceasta doi copii: Mark și Helen. Apoi s-au născut din altă căsătorie: Julian, Dru, gemenii Ty și Livvy, și Tavvy.

După ce fusese instaurată Pacea Rece, Helen fusese exilată pe o insulă înghețată pentru a studia vrăjile de protecție iar Mark fusese luat de elfi și învățat să urască tot ce însemna un vânător de umbre și forțat să accepte jumătatea lui de elf și obiceiurile acestora. Julian avea numai 12 ani când rămăsese orfan și fusese nveoit să aibă grijă de cei patru frați ai săi. Mai târziu devenise parabatai-ul Emmei. Erau uniți de o rună de parabatai ce le oferea sprijin și o legătură extrem de puternică. ”Oriunde mergi tu, merg și eu.” Parabatai-lor le era interzis să se îndrăgostească unul de celălalt și nu puteau avea relații intime. Dar era vizibilă atracția dintre ei, tocmai de aceea Emma fiind atât de detașată în relațiile cu alți bărbați. Sufletul și inima ei aparțineau lui Julian.

Emma dorea răzbunarea morții părinților săi, chiar dacă asta însemna să încalce o serie de reguli și să atragă atenția Conclavului. Nu putea lăsa totul în urmă mai ales pentru că noi crime apar în Los Angeles, și toate par să poarte aceeași semnătură cu cea care îi distrusese viața. Doar că acțiunile ei puteau atrage repercursiuni asupra lui Julian, cel care lupta pentru a-și aduce ceilalți frați mai mari acasă.

Ocazia perfectă apare atunci când la institut apar doi dintre conducătorii Elfilor alături de Mark, fratele răpit, care le cer să ancheteze aceste crime, mai ales că pieriseră și elfi printre ei. Condiția era să le spună lor direct cine era responsabil de aceste erori și ce traduceri aveau literele demonice incastrate pe cadavre. La final, Mark avea oportunitatea de a alege unde vrea să rămână -la institut sau alături de elfi-.

Aveau numai trei săptămâni la dispoziție și totul trebuia să rămână secret. Conclavul nu i-ar fi iertat. Cu un Mark afectat datorită perioadei petrecute în preajma elfilor unde timpul trecea altfel, cu dragostea lor ce făcea fluturii să roiască, cu piste prea puține, Emma și frații Blackthorne își vor uni forțele pentru a descoperi adevărul și pentru a face vinovatul să plătească.

Dar cu ce preț? Ce va decide Mark? Va afla Conclavul? Cum rămâne cu dragostea lor, de ce era interzisă? Dar și care era scopul tuturor acelor treisprezece crime, aflați voi singuri dacă alegeți să citiți cartea. 

Așa cum am spus, pe de-o parte mi-a plăcut, pe de alta am simțit că nu se mai termina cele 653 de pagini. Aș fi vrut să fie un pic mai concentrată, să renunțe un pic la clișee și să fie mai alertă. Nu știu dacă mai încerc ceva în curând semnat de Csaandra Clare. Voi ce părere aveți despre carte?

Mulțumesc mult Grupului Editorial Corint / Leda Edge pentru exemplarul oferit pentru recenzie. Dacă v-am făcut curioși și doriți să vă formați propria părere, cartea o puteți achiziționa de aici. 

Anunțuri

7 gânduri despre „Doamna de la miezul nopții – Cassandra Clare ***Recenzie

  1. Eu am citit doar 40 de pagini, nu am mai putut continua . După cum ai spus și tu, mă enervează când autoarea scrie o serie care are legătură cu cele anterioare. În cazul acesta, eram cumva obligată să citesc și cele doua serii „Instrumente Mortale” și „Dispozitive infernale ” , ceea ce nu m-a încântat. De aceea m-am enervat și am renunțat la carte. Am decis sa o dăruiesc unui alt cititor care pătrunse deja în lumea celorlalte cărți.
    Te felicit pentru recenzie! 😘

    Apreciat de 2 persoane

  2. Eu recomand trilogia „Dispozitive Infernale”, este, din punctul meu de vedere, cea mai buna serie a autoarei. Se vede evolutia Cassandrei ca autor si faptul ca si-a dat foarte mult silinta in ce priveste detaliile din trecut (vorbim, pana la urma, de o perioada destul de indepartata) si conturarea unor personaje (si acum sunt subiectiva) minunate si perfecte. Am mai citit si „Instrumente Mortale”, serie care mi-a placut, dar a carui personaj principal m-a enervat pana peste poate (e vorba de Clary) :))
    „Doamna de la Miezul Noptii” n-am citit, nu inca :)) Dar am in plan sa fac si lucrul acesta.
    Felicitari pentru recenzie!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s