De-aș putea…

De-aș putea vorbi limba lumii poate m-aș face înțeleasă. Am impresia că oricâte cuvinte aș folosi, oricare ar fi ele, niciodată lumea nu mă înțelege. Mă rog, aproape niciodată. Sunt un om care se implică total, cu trup și suflet in tot ce face, că altfel nu funcționează.  Sunt acelasi om impulsiv ce reacționează pe moment, deși stie ca nu e bine. Sunt acelasi om care se bucură de gesturile care vin din inima, de telefonul dat exact atunci când doare și de salutul cald al unui prieten. Acelasi om care suna, susține și vorbește deschis ore întregi, daca poate, cu cineva.  

Tot eu sunt omul care a gresit cel mai tare și care va continua să greșească.  Nu, nu pentru ca e omenește, ci pentru ca nu iubește perfecțiunea.  Linia un pic curbata pare mai interesanta. 

Sunt acelasi om care a adunat în suflet multe, poate prea multe. Nu e victimizare, nu e justificare.  Da, poate am așteptări prea mari de la oameni, poate pun încredere acolo unde nu trebuie și poate am talentul de a îi îndepărta pe toți. Uneori realizez prea tarziu, alteori sunt prea încăpățânata pentru a recunoaște. 
Acelasi care are din când în când nevoia de îmbrățișarea cuiva, care are nevoie sa se simtă apreciat și iubit, care speră zi după zi la porția de fericire ce i-a fost promisa. 

Eu sunt omul cuvintelor și al discuțiilor interminabile. Pentru că asa sunt eu, vorbesc al naibii de mult. Dar nu vorbesc aiurea, nu o fac pentru a atrage atenția asupra mea ci pentru ca am oameni care imi sunt aproape. Sau ii simt aproape.  Sau sunt apropae in mintea mea. Sau ii vreau aproape. Si asa fac eu, vorbesc. 

Unii au mai plecat, din vina mea sau a lor. Sunt unii pe care îi păstrez undeva special în suflet. Sunt alții care au lăsat o urma și atat, sau unii nici macar atat. 
Recunosc, am un pitic nervos pe creier care nu se poate adapta. M-am temut mereu de singurătate și de respingere. Mi-e frică de faptul că voi fi respinsă pentru ca mai întâi de toate eu imi vad lipsurile și defectele. Si atunci o mai iau pe aratura. Si spun sau fac ceva care nu e bine. Recunosc. 

Dar eu port in suflet oamenii. Si ii port frumos. Imi fac timp pentru ei atunci când pot. Si mereu pot. Dar unii nu au timp pentru mine. Nu sunt importante nici durerile mele si nici el nu poate să piardă timp sa imi asculte mie prostiile. De ce ar face- o? 

De ce ar lua din durerea mea sau de ce m-ar lasa sa bat câmpii chiar si atunci când stiu ca o sa imi para rau la cinci minute dupa? De ce și-ar face timp sa ma înțeleagă și să se pună un pic in locul meu? De ce ar intelege ca am avut o zi proasta, ca s-au aliniat planetele sau ca Mercur e retrograd? De ce si-ar face timp sa ma asculte daca el e fericit? 

Chiar asa.. Să îmi fie rusine ca am îndrăznit să scriu. Si mai rusine sa imi fie ca am așteptări. 

Nici noaptea nu e atat de neagra, nici răul nu-i atat de rau da nici oamenii nu mai sunt oameni. De-aș putea sa vorbesc limba lumii…numai de-as putea. 

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;De-aș putea…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s