noi și-ai noștri

Suntem o nație de triști. Da. De triști. Triști din ăia care își plâng de milă, care văd tente telenovelistice, care au ”dujmani” ce le atestă valoarea, care plâng de grija caprei vecinului și care râd doar în pozele din online.

Mergi pe stradă. Căști, gadgeturi, telefoane. Nu mai știi ce culoare au ochii vecinului de scaun din metrou. Nu mai știi nici când fata lui ranti Aneta a trecut de la grădi la liceu și mai are și iubit. Nu mai știi cum miroase o floare, nici cum să mângâi un animal pentru că nu-i așa că găsești un animăluț virtual prin magazin play căruia îi poți face viața o simulare perfectă, exact ca și a ta?

Nu mai ai identitate. Păi ai văzut că vecina de la patru se îmbracă de la magazinul x de pe strada Y care are desigur totul de firmă made in China. Mergi și tu, ce ești mai prejos? Și la party-ul de majorat a lui Z vă treziți patru tipe îmbrăcate la fel. Nu poți decide de una singură nici culoarea de păr. Cauți să fii în trend, altfel nu ”egziști”. Da pe la școala ai ”12 ani de liceu”. Vorba piesei la modă…fără voi viața ar fi pustiu.

Suntem triști pentru că nu luăm de la viața aia de afară pe care tot o pomenim lucrurile bune. Neah, ce rost are? Pentru că nu avem educație, pentru că analfabetismul este în plină floare, eu vă rog să nu vă faceți griji. Ne așteaptă o generație de triști mai triști ca noi.

Mergeam pe stradă zilele trecute. Copilă de 12 ani cu niște pantaloni atât de scurți și cu cămașa legată pe piept, buricul la vedere și părul despletit ca Ileana Cosânzeana. Culmea este că ea era la școală. Ce se întâmplă cu noi? De ce le permitem să sară peste etapele vieții? Unde sunt păpușile și jocurile copilăriei? Unde mama naibii s-a produs schimbarea și au dat jocurile pe conturi de facebook unde postează niște citate de parcă au trecut prin trei divorțuri și au vreo paisprezece rate la bancă?

Unde se termină dragostea și începe prostia? Avem cumva impresia că dragostea este echivalentă cu libertatea absolută? Unde este inocență în videoclipurile cu fetițele de pe youtube care se buricesc pe dansuri orientale? Unde ne grăbim? Unde dorim să ajungem? Unde sunt poveștile, puritatea și inocența???

Le dăm copiilor noștri cel mai prost exemplu. Uităm că exemplul viu este cel mai bun de urmat. Uităm să îi ridicăm să ajungă la stele, uităm  să îi ajutăm să atingă culmile lor și să facă greșeli. Ne aruncăm orbește în vâltoarea vieții și ne așteptăm ca ăla micu” lăsat cu vecina mătușii să ne mai recunoască atunci când venim după cinci ani acasă. Uităm că anii copilăriei nu îi primim înapoi, că ei au nevoie de mama și de tata pentru a deveni adulții integri de mâine. Dar nu de mama și tata care își strigă insulte și îi împart ca niște mobile după bunul plac. De mama și tata care ar avea timp pentru o serbare sau pentru o excursie în trei. De mama și tata care ar pune umăr lângă umăr nu pentru a netezi drumul pentru copil ci pentru a pregăti copilul pentru drum, după cum sună și dictonul celebru.

Suntem triști pentru că nu mai știm să comunicăm. Să fim cerebrali, asumați și empatici. Pentru că e mai bine să strigi: ”te-am ajutat”, ”ți-am făcut”, decât să spui ”îți mulțumesc!”.  Suntem triști pentru că exprimăm tot ce simțim într-un mesaj pe chat, dar nu avem curaj să spunem în față. Suntem triști pentru că nu știm să iertăm și ridicăm piatră după piatră. Ce dacă omul e la pământ? Să pierd eu ocazia de a mai arunca niscaiva insulte?

Suntem și mai triști pentru că nu mai citim o carte bună ci doar wall-ul de la facebook. Pentru că dăm like unei fotografii în timp ce mai spunem ”uite-a dracu ce noroc are. Mai e și urâtă pe deasupra.”. Suntem triști pentru că uităm să ne bucurăm de ce avem și suntem precum căteii ăia ghidați de gogoașa glazurată din vârful bățului.

Eu sunt optimistă. Mai sunt oameni cu destulă mobilă pe la mansardă cât să aibă grijă de generația asta tehnologizată care vine repede din urmă. Aveam 20 de ani, am clipit și iată-mă la 30. Ce am în plus  în afară de ani? Câteva riduri, niscaiva kilograme concentrate în rotunjimi, niște lecții de viață și ambiție.

Ambiție suficientă pentru a nu-mi lăsa copiii să fie triștii de mâine.

Anunțuri

17 gânduri despre „noi și-ai noștri

  1. Ca bine le zici 😕
    Zilele trecute am vazut si eu un specimen pe strada: o pustoaica,nu avea mai mult de 14 ani, am vazut-o de la distanta ca ranjeste la telefon si am ramas cu ochii pe ea.La un moment dat se opreste, ridica telefonul in mana dreapta ca sa isi faca selfie,dar ce m-a socat este faptul ca si-a arcuit spatele si si-a impins fundul inapoi(stiti voi pozitia aia care este la moda acum printre pitipoance) ca sa apara si el in poza.Am ramas masca si pur si simplu imi venea sa ma duc sa o iau de par sa matur cu ea pe jos,poate ii venea mintea la cap.
    Dar ce sa invete saracii cand peste tot numai asta se promoveaza!
    Si mai am un pitic pe creier,cand vad ca la varsta asta nu sunt in stare sa scrie corect gramatical…pai bai copchile la 14 ani ar trebui sa te documentezi sa stii sa folosesti cratima,nu sa gasesti variante sa iti para botu’ mai mare in poze.

    Apreciat de 2 persoane

    • Bine punctat! Televiziunea promova zilele trecute o sampanie extrem de scumpa, dar nu vad vreun reportaj despre analfabetism. Pornesc televizorul și vad botezul copilului unei vedete. Trist! Nulități care se dezbracă, au n relații cu dubioși, apoi sunt si vedete. Am eu un vecin, are vreo 16 ani. Îl întreabă soțul meu ce vrea sa faca pe mai departe. La care el, foarte scurt: manelist.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Ai dreptate, Anca! Copiii și -au pierdut copilăria, dar nimeni nu e de vină. Mai ales părinții nu sunt de vină. Am uitat să ne ascultăm copiii, să ne jucăm cu ei, nu avem timp să îi supraveghem cum se îmbracă, cu cine se împrietenesc, pe unde umblă etc.

    Apreciat de 2 persoane

  3. În mare parte adevărat, dar nu putem generaliza. Lucrez cu ei, cu aceşti tineri, fiind poate şi extrem de norocoasă să le predau unor copii, într-adevăr, deosebiţi, dar vă asigur că mai sunt speranţe. Sunt atât de creativi şi bine informaţi, un adevărat privilegiu să-i vezi devenind oameni mari, şi la propriu şi la figurat. Întrebarea este cum facem să-i ţinem în ţară sau, în alte condiţii, cum să ne convingem copiii valoroşi să se întoarcă, după studiile în străinătate, să construiască aici. Cât despre cei „rătăciţi” despre care vorbiţi, tot noi, aşa cum aţi arătat, profesorii şi parinţii lor, purtăm vina…:(

    Apreciat de 2 persoane

  4. Trist, dar adevărat. Se spune ca niciodata sa nu spui niciodată. Eu când vad atâtea exemple nu stiu daca sa rad sau sa fiu tristă. Acum fiind însărcinată mi-am propus sa nu repet aceleasi greseli, dar cine stie.
    De exemplu de vreo lună cum stau toată ziua degeaba mi-am facut un obicei sa ies în fiecare zi la o plimbare si cum orasul e foarte mic, în zece minute ai facut o tură completă, ma pun pe o bancă si citesc sau privesc lumea. Uneori când citesc sunt luată „la misto” , în general de pusti de 16-20 de ani. Alteori stau pur si simplu si privesc lumea si ai dreptatea majoritatea sunt tristi sau grăbiți, liceeni sunt singuri cu zâmbetul până la urechi, dar au ochii în telefone. Exemple sunt multe, dar mai sunt si cazuri fericite. Cel putin aici unde stau eu e o strada plină de copii si în fiecare după amiază sunt prezenți la jocurile copilării, fara tehnologie si asta îmi aduce un zâmbet pe buze.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s