Cărțile lunii Mai 😍

Luna Mai a fost destul de capricioasă. Cam la fel a fost și lista mea de lectură. Am citit cărți pe care care mi le doream de mai mult timp, apariții mai noi sau pur și simplu am ales în functie de starea mea. 

Luna asta îmi este tare greu să aleg Cartea lunii pentru că am citit cărți foarte bune, din punctul meu de vedere. 

1. Lumina dintre oceane – o carte de nota 10. 😍😍😍

2. Când înflorește liliacul – război, destine și femei puternice. Mi-a atins sufletul! 😍

3. O viață perfectă – Danielle Steel  

4. Îndrăgostită nebunește – umor, dragoste, trecut și buna dispoziție 😍

5. Și dacă aș mai trăi o dată – o lecție despre decizii și puterea lor 

6. Roma. Pasiuni întunecate – Pasiune, dragoste și povești fermecătoare.  😍

7. Coroana de spini și stele – o poveste incredibilă despre un destin rupt și un păpușar fără inimă. 

8. Vina – un roman ce reflectă perfect traumele vinei! 

9. Întoarcerea – un fantasy diferit, o poveste frumoasa si personaje spumoase. 

10. Trei coroane întunecate – daca in primele 50 de pagini am crezut ca voi abandona, pe ultimele le-am devorat. 

11. Doamna de la miezul nopții – o poveste incitantă, promițătoare, dar cu unele lacune.  (După părerea mea)

12. Fata din Brooklyn – cel mai bun roman semnat de Musso! 

13. Mercenarul – un roman polițist care te intriga prin violență și prin modul în care este scris. 

14. Să mori din dragoste – o carte polițistă ce s-a citit usor si care m-a ținut cu sufletul la gură. 

15. Iubire fără mască – un roman plin de pasiune și de dragoste. 

16. Regele furtunilor – Cartea călătoare.  O poveste pe care as fi incadrat-o mai degrabă în colecția Iubiri de poveste. Plină de actiune, multe personaje si adrenalina. 

După cum v-am spus, îmi este tare greu să aleg Cartea lunii Mai. Pentru toate trăirile amestecate, pentru toate emoțiile, pentru acțiune, mod de scriere și dinamica…aleg „Când înflorește liliacul”. 😍
Voi câte cărți ați citit? Care este cartea lunii pentru voi? 

Iubire fără mască – Lorraine Heath, Seria Zurbagiii din Havisham ***Recenzie

18671253_1915406618726044_6549531047137011767_n.jpg

Pe vremea asta frumoasă merge de minune o carte de dragoste. Și dacă este și o iubire de poveste atunci e perfect. După cum știți deja, cărțile romantice sunt pentru mine poarta spre o lume colorată, romantică și către bună dispoziție.

Lorraine Heath este una dintre autoarele cele mai dragi mie. Are povești frumoase, încărcate de pasiune, de romantism și mult umor. Ea și Julie Garwood sunt autoarele pe care le citesc știind că voi rămâne mult timp cu o stare de bine și care reușesc de fiecare dată să mă smulgă din monotonie și din ghearele lecturilor anterioare.

De mult timp nu mai citesc descrierea de pe spate și las totul să se întâmple. Așa sunt sigură că voi fi suprinsă, nu am așteptări, nu emit supoziții…doar citesc și trăiesc acțiunea.

În seria ”Zurbagiii din Havisham”, autoarea ni-i prezintă pe unii dintre cei mai atrăgători derbedei din Londra. Derbedei prin prisma comportamentului, pentru că de altfel ei făceau parte din elita londoneză, purtând sânge ”albastru” în vene. Soarta însă nu le hărăzise numai lauri și roze. Nicholas Lambert devenise duce de Ashebury după moartea prematură a părinților săi într-un accident feroviar.

Fusese încredințat pentru creștere marchizului de Marsden, un om ”nebun” preocupat cu prelungirea doliului după soția lui, prea ocupat să alerge fantomele trecutului. Cei trei orfani, gemenii Greyling și Edward, fii de conte, rămași orfani în urma aceluiași accident nefericit, dar și fiul marchizului de Marsden se luptau zi după zi cu orice obstacol le apărea în cale după voința proprie. Nimeni nu îi chema la masă, nimeni nu îi ajuta la lecții, nimeni nu se ocupa de educația lor.

Spiritul aventuros și fantomele unui trecut deprimant erau singurele lucruri pe care le deținea contele de Ashebury. Era preocupat să plece în tot felul de aventuri, să fotografieze tot ce îl atrăgea, să trăiască permanent pentru tot ce îi făcea plăcere. Nu locuia în casa părinților săi, nu se putuse ierta pentru că în acea zi fatidică și urâtă le strigase că și-ar dori să nu-i mai vadă niciodată.

Pe cât de priceput era la femei și la aventuri, pe atât de nepriceput era în evidențele cifrelor de afaceri. De curând aflase că era nevoit să strângă băierile pungii și că nu i se mai permiteau prea multe aventuri pe viitor.

Minerva Dodger este una dintre eroinele mele preferate. Zeița Minerva era renumită si celebrată la romani mai ales datorită atribuțiilor ei războinice. La fel de războinică, de hotărâtă și de atipică este și Minerva din romanul de față. Minerva crescuse educată de părinții săi să își exprime mereu părerile proprii, să lupte pentru cuvânt, să lupte pentru drepturile ei și să nu leșine la prima remarcă răutăcioasă sau la prima atingere a unui domn. Făcea afaceri și calcule matematice, ba chiar avea un cuvânt de spus în deciziile bărbaților din familia ei. 

Minerva știa ce voia și știa cine este. Era conștientă de faptul că rămăsese fată bătrână (după standardele vremii), că nu era prea drăguță și că nu va deveni vreodată soție, asta dacă nu cumva se gândea serios să accepte vreo ofertă de căsătorie de la vânătorii de zestre. Dar acest tip de bărbați ea îl detesta, atât de mult încât și scrisese o carte despre ”Cum să te ferești de vânătorii de zestre.”

Să nu credeți că dacă vorbim de Anglia anilor 1850, ne întâlnim numai cu oameni pudici și conservatori. Din contră. În Londra acelor vremuri funcționa un club, Nightingale, care reprezenta accesul spre libertate și desfrâu. Aici putea veni oricine, atâta timp cât era dispus să păstreze secretul. Doamnele purtau măști și niște rochii diafane de mătase și le era liberă trecerea atât celor ce erau în căutare de aventură, cât și celor măritate. Domnii plăteau o mică contribuție și se puteau alege cu nopți lungi încărcate de pasiune și cu cât mai multe cuceriri.

Minerva știa că nu se va căsători, dar voia să guste din plăcerile trupești. Așa că ultima ei șansă era clubul Nightingale. La umbra anonimatului oferit de mască, voia doar o noapte de pasiune cu un bărbat care i-ar fi iubit trupul și nu averea.

Apariția ei, a doamnei în alb, la club nu trece neobservată de Ashebury, și conform standardelor lui, această femeie minunată se putea bucura numai de o noapte alături de el. Oferta era prea bogată și era păcat să nu profite. Minerva îi știa reputația și avea încredere că el se va dovedi amantul perfect pentru planul ei, dar Ashe nu accepta femei neprihănite în patul lui.

Dorința și atracția însă fuseseră mistuitoare așa că era clar nevoie de o a doua întâlnire și întret timp știe că trebuie să facă orice pentru a descoperi adevărată identitate a Lady-ei V., alias Minerva Dodger. Numai că Minerva nu era sigură dacă ea îi putea inspira lui, un zurbagiu afemeiat, ceva…

Mi-a plăcut tare mult modul în care autoarea a ales să le intersecteze drumurile, reușind să le scoată la suprafață firile năvalnice și caracterul puternic. Amândoi erau făcuți pentru pasiune, pentru dragoste și pentru plăcere. Rămâne de văzut cum vor reuși să se întâlnească din nou și cum să mai dărâme din principiile după care se ghidau.

Dacă nu aveți cartea citită încă, eu vă rog să îi dați o șansă. Este o poveste de dragoste inedită, cu personaje puternice, cu pasiune la fiecare rând și cu parcurs dinamic.

Cartea face parte din Colecția ”Iubiri de poveste” apărută la Alma, Editura Litera.

 

Vina – Camelia Cavadia ***Recenzie

18671595_1914779412122098_9183755299428542255_o.jpg

Mi-este așa de greu să mă adun și să încerc să scriu despre carte. Este bine că afară plouă, vremea este în ton cu starea mea și simt că ploaia mă spală și pe mine și spală și din tristețea cărții. ”Vina” este o carte frumoasă în ciuda tristeții din ea, un roman care ne oferă încă o lecție teoretică, un roman care ne rupe de condiția de cititor și ne determină să ne supunem unei auto-analize, unui examen amănunțit al sufletului, al comportamentrului și al trăirilor noastre.

Vina este, probabil, cel mai apăsător sentiment. Vina hrănește și dorul și lipsa, și uitarea și ura. Când vina te roade și te împinge cu fața către pământ, nu mai ai puterea să privești în jur, nu mai poți iubi cu tot sufletul, te simți murdar și cauți să te izolezi. Dacă nu ai oameni lângă tine care să te susțină și să te ajute, ești o pradă și mai ușoară. Sau poți avea suficient sprijin, dar să nu fii capabil să te lupți cu demonii interiori și să refuzi să lași cuvintele eliberatoare să apară.

”Vina” nu este o carte care se citește ușor, dar este plină de linii psihologice, de ipostaze, de decizii, de trăiri și de șanse. ”Vina” este tabloul unei vieți irosite, pictat cu aburii alcoolului, ai abandonului, ai disperării și ai geloziei. Culorile folosite sunt puternice și închise, astfel că întreg tabloul este sumbru și plin de urâțenie. Degeaba mai pictezi un pic de cer senin, o rază de soare; cenușiul unei vieți condamnate înainte de vreme, acoperă totul și distruge orice urmă de frumusețe și de prosperitate.

Ce vină purta Tomas pe umerii săi?

Romanul este atât de verosimil, încât pare rupt din realitate. E de-ajuns să privești în jur și poți observa cazuri similare: căsătorii distruse, copii abandonați, copii lăsați ai nimănui în timp ce adulții mișună prin preajmă, soții bătute și pline de vânătăi. Noi alegem ce urme lăsăm în jurul nostru…lăsăm urme pe față sau urme în suflet? Creștem copii sănătoși emoțional sau le amputăm sistematic bucăți de suflet?

E de-ajuns să privim…dar oare câți învățăm?

”Vina” este o poveste atemporală. Un basm modern în care binele nu mai triumfă. Se poate întâmpla oriunde și oricui, și mi-ar fi plăcut să fie situat spațial undeva prin țara noastră, pentru că așa am simțit-o, ca o reflecție a societății noastre. De data asta, personajul central este Tomas H., un tânăr înzestrat, cu o carieră promițătoare de scriitor. Tomas este personajul care îți stârnește repulsia și mila în egală măsură. Tomas este tipul care are brațele asemeni talerelor balanței. Doar că nu alege ”greutățile” potrivite și adună tot mai multe rele și necazuri în viața lui.

Tomas este ”comerciantul” propriei vieți. Cui o vinde? 

 

Avusese noroc când o întâlnise pe Stella, cea care îi devine iubită, logodnică, mai apoi soție. Stella era femeia înfloritoare, sigură pe ea, frumoasă și veșnic îndrăgostită. Își iubea soțul când era ciufulit sau plin de gânduri, când era drăgăstos sau cuprins de fiorul creației. Tomas era mai nesigur cu fiecare zi. Se speria de toate angajamentele căsătoriei, era nesigur și nu știa dacă putea să fie același ”el” și peste douăzeci de ani.

Frumusețea soției lui și gelozia extremă, acel vierme care roade și strică tot ce apucă, sunt factorii declanșatori ai unei nesiguranțe totale și a debutului alcoolismului. Tomas încerca să sufoce viermele și să își înnece demonii lăuntri, dar ideile și supozițiile lui erau mai puternice decât el.

Avusese cam tot ce dorise. O casă, copii, faimă și succes în carieră, oameni care îi suportau procesul de creație și care îi înțelegeau toanele de scriitor. Cei dragi ajungeau pe plan secundar și își treceau viața pe pilot automat, umbre ale celor care obișnuiau să fie cândva, și îl așteptau să redevină omul glumeț și plin de jovialitate.

Mi-a fost cu atât mai greu să îl iert, la început, și să îl înțeleg cu cât mi se dezvăluia mai mult din vechea viață a lui Tomas. Pentru că inciputul romanului ni-l dezvăluie pe actualul Tomas, un bețiv notoriu, care nu își părăsea locuința, care se închisese în el și în casa ce îi devenise închisoare. Bea până la inconștiență, bea ca să se ierte, ca să uite și ca să nu mai simtă vină ce îl măcina. Singura lui ”normalitate” era ziua de marți, când Ana, menajera lui, venea și curăța casa și îi pregătea de mâncare, și când era suficient de lucid pentru a asista ca spectator la viața de zi cu zi a celor care locuiau în imobilul de vis-a- vis.

 

Cu fiecare cuvânt am experimentat noi trăiri, cu fiecare pagină m-am supus pe mine unei analize și am încercat să mă gândesc la deciziile pe care eu le-aș fi luat în locul protagoniștilor; cu fiecare paragraf îmi doream să știu că teoria va fi pusă în practică.

 

”Vina” este un roman puternic. Un roman plin de esență, un roman cu o scriitură fluidă și extrem de captivantă. Nu abundă în dialog, însă e plin de gânduri și cuvinte nerostite. Nu abundă în frumusețea vieții și a dragostei, însă e plin de lecții și are un impact uriaș asupra celui care îl citește cu sufletul. Citeam cândva că numai moartea este un proces ireversibil, pentru toate celelalte există timp.

Fă-ți timp să ierți și să te ierți. Fă-ți timp să trăiești și să spui că îți pare rău. 

Magnetism. Seria Oameni, Îngeri Şi Demoni. Vol. 1. – Lina Moacă

Daniela ne încântă cu o minunata recenzie! 😍

Reading Time

” Lumina mereu poate străpunge întunericul absorbindu-l, transformându-l. Doar ea dăruieşte lucrurilor contur. Niciodată întunericul nu va pătrunde în lumină. „

Titlul: Magnetism

Autor: Lina Moacă

Editura: Librex 

An apariţie: 2017

Număr pagini: 322

Pe cât de mult mi-a plăcut coperta din momentul în care am avut-o în faţa ochilor, pe cât de mult m-a fascinat atingerea fină şi aspectul paginilor, pe atât de mult am apreciat şi povestea din interior, ce se ascundea cu atâta timiditate. Acea combinaţie de albastru cu negru, iar aripile de pe copertă.. senzaţia pe care ţi-o trezeşte de la prima vedere, acum am ajuns să înţeleg cu adevărat ce reprezintă. Dacă la început o priveam cu admiraţie pentru plăcerea pe care o garanta ochilor mei, acum o privesc cu profunzime a ceea ce conţine de fapt cartea. Dacă aspectul vi se pare dur, veţi vedea că şi atingerea cărţii…

Vezi articol original 903 cuvinte mai mult

Doamna de la miezul nopții – Cassandra Clare ***Recenzie

   

18471142_1521215861274698_771668413_n

Doamna de la Miezul Nopţii (cartea întâi a seriei Uneltiri întunecate)


N
ici nu știu de unde să încep. Sentimentele mele sunt la fel de confuze pe cât am fost și eu până pe la jumătatea cărții, sau cel puțin până când am citit anumite fragmente ce au făcut lumină. Cartea mi-a atras atenția încă de când a apărut. Îmi place să citesc fantasy, mă atrage acest gen din ce în ce mai mult, dar nu îmi place să încep o serie nouă, indiferent de cine este semnată, care seamănă foarte mult, sau continuă poveștile altor serii semnate de același autor. Îmi pare că esti un pic obligat să citești cam tot ce apare și că nu mai poți alege singur ordinea cărților.

Pentru mine, ”Doamna de la miezul nopții” a însemnat prima întâlnire cu această autoare. Am rămas plăcut surprinsă de modul ”curat” în care își aranjează acțiunea, își construiește personajele, mi-a plăcut de asemenea modul în care a îmbinat lumea reală cu cea a fantasticului, vrăjile și inscripțiile cu tehnologia, realul cu irealul. Dar, și există câteva ”dar” în mintea mea, mi s-a părut că a tot tras de firul narațiunii până l-a întins la maximum. Mi-a fost clar că Emma și Julian erau îndrăgostiți unul de celălalt, începusem să intuiesc autorul crimelor, mă plictisisem deja de multe pagini peste care se putea sări cu ușurință (nu prin lectură, ci autoarea putea să nu le mai scrie). Iar ce m-a scos din minți, cel puțin în primele pagini, a fost legătura aceasta cu seriile anterioare. Este mai greu pentru un om care nu este familiarizat cu stilul de scriere al cuiva să tot caute explicațiile cuvintelor și să aibă permanent senzația unui mare semn de întrebare care strică bucuria lecturii.

Am continuat însă să citesc, pe de-o parte pentru că eram curioasă să aflu deznodământul, pe de alta pentru că mi-a plăcut mai mult relația dintre frații Blackthorn și normalitatea din casa unei familii de înzestrați. Mi-a plăcut să văd că există și în rândul lor cam același gen de probleme: traume, suferință, dragoste, răzbunare, minciuni și invidie. Să ne înțelegem, nu îmi place că există astfel de sentimente în realitate, dar mi-a plăcut faptul că nu i-a făcut pe Vânătorii de Umbre, pe elfi, pe magicieni, pe cei înzestrați cu Vederea, perfecți.

   

***  În Los Angeles-ul zilelor noastre, la prima vedere totul arăta perfect și normal, cel puțin pentru mundani, așa cum li se spunea oamenilor obișnuiți. Dar printre mundani trăiau elfi, nefilimi, vampiri, vânători de umbre, spirite ale naturii și alte creaturi fantastice. Ei nu avea voie să vorbească cu mundanii și erau conduși de legi dure.

În 1872, fuseseră semnate o serie de acorduri între nefilimi și repudiați care erau menite să mențină pacea și să stabilească o serie de reguli comune. Dar cum legile sunt făcute pentru a fi încălcate, liniștea nu durase prea mult.  Pentru că elfii nu participaseră, ceilalți au semnat Pacea rece. Prin acest tratat, elfii nu mai beneficiau de protecție și le era interzis să ia legătura cu vânătorii de umbre conduși de Conclav, care însemna guvernul vânătorilor de umbre activi.

Emma Carstairs rămăsese orfană după ce părinții lor fuseseră omorâți. Vinovatul fusese semnalat ca fiind Sebastian Morgenstern, dar Emma simțea că nu acesta era adevărul așa că era călăuzită mereu de mica ei vendetta personală. Emma locuia la Institut alături de familia Blackthorn, formată acum din 7 membri. Andrew Blckthorn fusese căsătorit mai întâi cu o prințesă din neamul elfilor și avusese cu aceasta doi copii: Mark și Helen. Apoi s-au născut din altă căsătorie: Julian, Dru, gemenii Ty și Livvy, și Tavvy.

După ce fusese instaurată Pacea Rece, Helen fusese exilată pe o insulă înghețată pentru a studia vrăjile de protecție iar Mark fusese luat de elfi și învățat să urască tot ce însemna un vânător de umbre și forțat să accepte jumătatea lui de elf și obiceiurile acestora. Julian avea numai 12 ani când rămăsese orfan și fusese nveoit să aibă grijă de cei patru frați ai săi. Mai târziu devenise parabatai-ul Emmei. Erau uniți de o rună de parabatai ce le oferea sprijin și o legătură extrem de puternică. ”Oriunde mergi tu, merg și eu.” Parabatai-lor le era interzis să se îndrăgostească unul de celălalt și nu puteau avea relații intime. Dar era vizibilă atracția dintre ei, tocmai de aceea Emma fiind atât de detașată în relațiile cu alți bărbați. Sufletul și inima ei aparțineau lui Julian.

Emma dorea răzbunarea morții părinților săi, chiar dacă asta însemna să încalce o serie de reguli și să atragă atenția Conclavului. Nu putea lăsa totul în urmă mai ales pentru că noi crime apar în Los Angeles, și toate par să poarte aceeași semnătură cu cea care îi distrusese viața. Doar că acțiunile ei puteau atrage repercursiuni asupra lui Julian, cel care lupta pentru a-și aduce ceilalți frați mai mari acasă.

Ocazia perfectă apare atunci când la institut apar doi dintre conducătorii Elfilor alături de Mark, fratele răpit, care le cer să ancheteze aceste crime, mai ales că pieriseră și elfi printre ei. Condiția era să le spună lor direct cine era responsabil de aceste erori și ce traduceri aveau literele demonice incastrate pe cadavre. La final, Mark avea oportunitatea de a alege unde vrea să rămână -la institut sau alături de elfi-.

Aveau numai trei săptămâni la dispoziție și totul trebuia să rămână secret. Conclavul nu i-ar fi iertat. Cu un Mark afectat datorită perioadei petrecute în preajma elfilor unde timpul trecea altfel, cu dragostea lor ce făcea fluturii să roiască, cu piste prea puține, Emma și frații Blackthorne își vor uni forțele pentru a descoperi adevărul și pentru a face vinovatul să plătească.

Dar cu ce preț? Ce va decide Mark? Va afla Conclavul? Cum rămâne cu dragostea lor, de ce era interzisă? Dar și care era scopul tuturor acelor treisprezece crime, aflați voi singuri dacă alegeți să citiți cartea. 

Așa cum am spus, pe de-o parte mi-a plăcut, pe de alta am simțit că nu se mai termina cele 653 de pagini. Aș fi vrut să fie un pic mai concentrată, să renunțe un pic la clișee și să fie mai alertă. Nu știu dacă mai încerc ceva în curând semnat de Csaandra Clare. Voi ce părere aveți despre carte?

Mulțumesc mult Grupului Editorial Corint / Leda Edge pentru exemplarul oferit pentru recenzie. Dacă v-am făcut curioși și doriți să vă formați propria părere, cartea o puteți achiziționa de aici. 

Coroana de spini și stele (#1) – Lina Moacă ***Recenzie

18671204_1913352012264838_1615217567592682932_n

” Cât timp mă vrei, sunt a ta. Pe fruntea asta a mea, poți să așezi coroană de spini sau de stele…” 

Autoarea a știut să așeze pe fruntea mea cunună de emoții împletită cu dragoste și lacrimi sub formă de mărgăritare. În ziua în care alegeți această carte pentru lectură, trebuie să vă pregătiți mai întâi. Sufletește. Fizic. Total.

Este o carte care se citește cu sufletul plin de încântare, de durere, de revoltă, de dragoste, de iertare și de empatie. Este o carte care te îndeamnă nu să o citești, ci care te îndeamnă să lași să îți citească literele încărcate de emoții întipărite în minte și pe inimă. Este o carte care îți insuflă dragostea pentru țară, pentru oameni, pentru tradiții, care te obligă să te întorci în perioada când totul era pur, sincer și curat. Te determină să apreciezi mai mult valorile ce ne reprezintă în lume și face ca prin venele tale să curgă în același timp foc și gheață.

O poveste de viață, de dragoste, cu un început atipic și cu un deznodământ care mie mi-a rupt sufletul în două și mi-a pus răbdarea la încercare. O luptă continuă de a aduce stele în locul spinilor, de a îndepărta răul și de a călăuzi pașii celor care rămăseseră în viață fără steaua călăuzitoare. Trebuie să o felicit pe autoare că a ales din nou să insereze în operele sale elementele de preț ale culturii noastre: Luceafărul, operele lui Brâncuși, bunicii și nemurirea născută la țară. Reușește să transmită mii de emoții, poate să ajute la sculptarea lor în suflete, le asigură continuitate și nu le lasă să dispară. Iar faptul că reușește printre atâta tehnologie, superficialitate și strălucire să împletească resursele noastre autentice, pe mine mă face să mă cutremur de încântare.

A fost dragoste la prima vedere. Am văzut-o și am știut că trebuie să fie a  mea. Știam deja de pasiunea cu care scrie Lina și mă întrebam dacă mai poate să mă surpindă. Da, poate. Lina are un scris cameleonic. Se mulează pe diferite stiluri, construiește cu migală personaje remarcabile și asamblează povești care nu au cum să nu te atingă. ”Coroana de spini și stele” este preferata mea! Mi-a atras atenția de la primul rând și a creat un uragan de trăiri și de stări.

 

De la agonie la extaz, de la compasiune la furie, de la acceptare la revoltă. 

Medeea Pop era o tânără remarcabilă. Rămăsese orfană de mamă și creștea alături de tatăl său în Maramureș. Aron și Ana, o familie simpatică de evrei ce nu aveau copii, o îndrăgesc atât de tare pe micuța Medeea încât îi cer voie tatălui acesteia să o ia la București pentru a-i oferi o educație aleasă.

Și s-au ținut de cuvânt. Medeea era stăpână pe viața ei la 22 de ani. Făcea stagiatura la cabinetul de avocatură condus de Aron, locuia singură într-un duplex (în aceeași clădire cu bătrâneii simpatici), înființase un centru de dans pentru copiii străzii pentru a -i îndepărta prin dans și muzică de lumea drogurilor și a pierzaniei. Terapie pură care izvora dintr-un suflet care avea proprille carențe și care umplea viețile altora cu dragoste și atenție.

” În mine e un tunet de rătăciri și căutări.” 

 Medeea semnase un contract de publicitate în calitate de model și acum trebuia să meargă la New York. Acceptase pentru că avea nevoie de banii aceștia pentru a plăti chiria clădirii unde funcționa micuțul ei centru. Trebuia să locuiască în apartamentul prietenulei ei bun Ștefan, pentru că și acesta plecase în Tokyo pentru ședințe foto. Între sesiunile ei de fotografie, Medeea o cunoaște pe Jessica, o altă amică de-a lui Ștefan.

Jessica fusese o victimă a propriei vieți. Se drogase, abuzase de alcool, rămăsese însărcinată și adusese pe lume o fiică pe care acum o creștea bărbatul cu care o concepuse. Disperată acceptase să intre în niște jocuri periculoase unde femeile se îmbrăcau în negru, purtau măști pe față și așteptau să fie alese de anumiți bărbați pentru nopți de pasiune. Primeau bani chiar dacă nu erau alese, iar ea avea nevoie de bani pentru a-și recâștiga fiica.

 

Jessica devine victimă sub ploaia de lovituri a celui care ar fi trebuit să o iubească și îngrijorată că va pierde locul de pe lista restrânsă de modele care participau la acele orgii, o roagă pe Medeea să îi țină locul. Naivă și inocentă, Medeea acceptă și când instinctul îi spune că nu este în regulă, este deja prea târziu. Pusă laolaltă cu fetele de pe lista faimoasă, Medeea este aleasă de un bărbat ce poartă o mască pe chip, este abuzată sexual în ciuda protestelor și a urletelor ei și este abandonată în camera aceea întunecată.

Urmează câteva zile de agonie, de durere, de suferință, iar Medeea pură care exista înainte, astăzi este doar o amintire. ”Murdară”, tristă, folosită și furioasă, Medeea revine în țară și încearcă să se reconstruiască din cioburile propriei vieți. Numai că oricât de pricepută ar fi, lipiturile rămân. Mai ales când lipiturile prind viață, pentru că Medeea este însărcinată. Monstrul acela de bărbat care o folosise în acel mod josnic, care chiar îi dăruiește a doua zi după noaptea de coșmar bijuterii și un milion de lire, îi distrugea încă o dată imaginea și stima de sine. Doar gândul la viața nevinovată din pântecele ei o ajută să nu se prăbușească.

Viața ei continuă pentru că are alături oameni dragi, iar liniștea începe să se aștearnă din nou peste ea. Dar numai pentru puțin timp, pentru că Daniel Atlasus Gabriel Roth, un tânăr lord și un bancher lipsit de scrupule, apare din senin cu unicul scop de a lua totul și de a distruge inocența, demnitatea și urmărind mereu câștigul.

Daniel o ajuta să înființeze mai multe centre umanitare pentru oamenii pe care ea îi apăra, dar bunătatea numărată în zerouri contrasta cu firea dură și implacabilă a celui mai rece posesor de ochi albaștri pe care ea îl văzuse vreodată. Îl cunoaște când este invitată alături de prietenii ei buni la un castel de la Cannes pentru o strângere de fonduri. Teoretic nu aveau ce să caute printre atâtea capete încoronate și titluri nobiliare, nici conturile nu le erau pline, nici sângele nu avea vreo tentă albastră, și totuși erau acolo.

Ce urmărea Daniel și ce fel de joc pusese la cale? 

Eu vă spun că l-am urât din prima clipă. La fel de rece ca diamantele care conduceau în lumea lui, cu aceleași tăieturi aspre și tăioase, cu aceeași duritate, Daniel mi-a câștigat detașat antipatia. Mi-a fost imposibil să îi înțeleg jocul și l-am condamnat pentru toate lacrimile pe care i le-a adus Medeei.

Mi-a plăcut tare mult ritmul alert în care se petrece totul. Nu am simțit când am citit cele 313 pagini ale cărții pentru că dinamica ei nu mi-a permis să mai fac altceva. Am citit, am trăit și am fost alături de personaje!

Două firi atât de diferite, două lumi opuse, două personalități contrastante… și totuși, autoarea îi aduce împreună.

Ce vor purta pe cap? Stele sau spini? 

Lina, te felicit încă o dată pentru sensibilitatea și profunzimea cu care scrii, pentru modul în care împletești atâtea stări, pentru amprenta ta care te face unică, pentru modul frumos în care evoluezi de la o carte la alta!

Asta este, cu siguranță, o carte pe care nu o uiți ușor!!

Roma. Pasiuni întunecate – Rodica Mijaiche ***Recenzie

 


Nu am putut să adorm până nu am terminat cartea! ”Stai calmă, inimă!”. Așa spune autoarea în carte. Inima mea numai calmă nu a stat. S-a bucurat, a plâns, a suferit, s-a îndrăgostit și s-a lăsat purtată peste rânduri și cuvinte atent meșteșugite, capabile să redea perfect esența și puterea dragostei, tumultul și vulnerabilitatea.

De la prima carte semnată de Rodica Mijaiche pe care am citit-o am simțit doza ei de sensibilitate, poveștile care par rupte din viață, personajele ei care tind spre ceva sau fug de trecut. Le-am simțit pasiunea, zbuciumul, le-am fost martoră, le-am fost prieten. Trebuie să specific pentru că altfel simt că explodez 🙂 și să o felicit totodată pe autoare pentru evoluția care se remarcă în stilul de scriere.  Personaje mult mai bine conturate, acțiune mult mai profundă și mai bine conturată, atenție către detalii și trăiri, chiar dacă nu este plină cartea de metafore și floricele.

Cel mai mult mi-a plăcut la acest volum faptul că nu am simțit o ”rupere” între cărțile seriei. Deși fiecare volum ne prezintă povestea de viață și de dragoste a altor personaje, nu ne despărțim nici de cele cunoscute până acum, ba chiar aflăm detalii noi despre aceștia. Pentru mine a fost o încântare să o descopăr din nou pe Alyssa Martinez, să îl reîntâlnesc pe marele Alexander Chase și să fiu părtașă la focul mistuitor ce îi devorează pe amândoi. Deși povestea se axează mai mult pe Regina Nunzio și pe Alessandro Martinez, firele trecutului se pare că s-au întins prea mult și țin captive suflete nevinovate, conectate între ele fără ca vreunul să știe.

Autoarea ne ajută să le descoperim. Cu răbdare, cu dragoste, cu pasaje frumoase și cu …pasiune. 

 

Regina Nunzio mi-a rupt inima de la primele pagini. O admirasem din volumul trecut, dar de data asta mi-a intrat complet la suflet. Regina era orfană, nu își cunoscuse părinții și creștea într-o mănăstire de maici, unde dragostea era puțină, iar regulile multe. Singura ei legătură cu exteriorul era televizorul. Acolo văzuse prima oară un podium, niște manechine și tot în fața lui își pusese prima dorință: să ajungă ca ele.

Avea zece ani, puțină siguranță și multe necunoscute. Apariția lui Franco Nunzio la mănăstire cu dorința clară de a o adopta ar putea fi începutul vieții minunate la care aspirase dintotdeauna. Să nu credeți că la zece ani voia prea multe. O cameră numai a ei, un televizor și un strop de dragoste. Dragostea o primea din partea lui Franco, deși nu era prea bine exprimată și dozată. Dar îi uita intensitatea și puterea în fața antipatiei pe care o resimțea venind din partea Mariei, soția lui Franco, dar mai ales în fața abuzurilor emoționale ce veneau din partea lui Paolo, fratele ei vitreg.

Când a considerat că nu mai putea îndura și când află că tatăl ei adoptiv era șeful clanului mafiot, a fugit din Roma la New York și și-a îndeplinit visul. Ajunsese model, dar nu se putea bucura de faimă pentru că era mereu pe fugă datorită fratelui său. Paolo dorea să se răzbune pentru că fusese lăsat pe dinafară din testament și își câștigase garantat furia tatălui său după ce acesta aflase cât de urât se comportaseră atâția ani cu Regina.

Regina îl întâlnise pe Alessandro Matinez, fratele dispărut al Alyssei și rămăsese marcată de sărutul pe care acesta i-l dăduse. Alessandro era un bărbat frumos, încărcat de masculinitate, cu trăsături bine definite și cu o aură de mister acutizată de cicatricea de pe obraz. Nu știa nimic despre el, dar corpul ei tânjea după atingerile lui. Când Paolo ajunge la ușa apartamentului ei, Regina cere înspăimântată ajutorul celei mai bune prietene, Alyssa, și aceasta o direcționează spre îngerul ei păzitor, Carlo d”Angelli.

Hotărând că Regina nu mai poate umbla neînsoțită, mai ales după ce află că Samuel Gill avea niște interese ascunse în ceea ce o privește, Carlo îl angajează pe Alessandro pentru a o proteja.

Da, dar cine îi proteja inima de el? Cine ar fi protejat-o pentru a nu se îndrăgosti de bad boy-ul negru până în măduva oaselor?

Se așează unele piese, se aprinde lumina în câte o direcție, dar mai sunt multe enigme de rezolvat și multe întrebări își așteaptă răspunsul. Iar antiteza dintre cele două personaje principale m-a cucerit imediat. Ea fuge de trecut pentru a fi fericită, el aleargă către trecut pentru a-l înfrunta și pentru a fi liniștit. Se au unul pe altul, dar este de ajuns?

O căsătorie, o apariție, o întâlnire, răzbunare, crime, niște bariere dărâmate, niște secrete dezvăluite și multe emoții pe parcursul lecturii, Asta vă așteaptă, vă spun ca să fiți pregătiți!

 

Când am citit primul volum și am văzut lista personajelor din viitoarele volume ale seriei, am spus că Rodica a ales parcă ghidata de mine. Dar nu mă așteptam să se ajungă la atâtea dedesubturi, să apară atâtea secrete din trecut care nu lasă prezentul să fie unul liniștit și care fac viitorul să pară incert.

Știam că voi avea parte de povești de dragoste și de pasiune, dar nu mă așteptam să îndrăgesc atât de mult personajele. Știam că o să îmi placă, dar nu știam că fiecare volum în parte va fi preferatul meu. Știam că Rodica scrie ghidată de emoții, dar nu știam că mă va suprinde din nou și că mă va emoționa teribil.

 

Pasiuni. Dar nu întunecate. Povești de dragoste. Dar nu plictisitoare. Durere. Dar nu suferință. Volumul doi. Dar nu de-ajuns. 

 

Rodica, te felicit pentru minunăția asta!  Și nu te iert pentru câtă nerăbdare mi-ai pus în suflet cu ultimele pagini! Glumesc!