Nunta / The wedding – Nicholas Sparks ***Recenzie

download.jpg

 O carte emoționantă, cu happy end, plină de trăiri, de lecții de viață..

Știm deja că gusturile nu se discută. Nu voi căuta nici să justific, nici să impun cuiva vreodată să citească ceva ce mie îmi place, sau îmi smulge vreo lacrimă. Poate unora le place genul fantasy, eu nu mă apuc să arăt cu degetul sau să întreb de ce. Nu citesc nici sf, nici cărți de istorie, sau ce e la modă. Citesc ce îmi bucură sufletul, cărți ce mi-ar putea arăta o fața frumoasă a vieții.

În cărțile lui Sparks, găsim romantism și povești de iubire. Unele care sunt atât de aproape de perfecțiune încât par neverosimile. Dar nu las aspectul ăsta să îmi afecteze bucuria lecturii, nici nu depun actele de divorț pentru că soțul meu nu este un tip coborât din paginile cărților lui. Într-o lume în care totul este pe fugă, unde și dragostea se consumă în viteză, unde depunem armele prea devreme, mă bucur să întalnesc alte cupluri care luptă, care se întorc la prima dragoste, cea care ne-a făcut primul roi de fluturi să zboare prin stomac.

Nu îmi justific alegerile, nici nu voi renunța la ce imi face mie plăcere, dar în ultima vreme l-am văzut catalogat pe Sparks ca : siropos, prea înclinat către finaluri triste. Eu am citit : Talismanul norocos, care vă asigur că nu are final trist, Cel mai lung drum -de asemeni cu happy end, Cel mai de preț cadou– asta este singura carte unde am fost un pic furioasă pe el, Jurnalul unei iubiri- unde am întîlnit un cuplu care s-a iubit si au rezistat împreuna o viață întreagă, iar acum Nunta, care dincolo de finalul fericit și de povestea frumoasă, mie mi-a mai ”oferit” și lecții de viață.

Deși cartea de față s-a dorit a fi ca o continuare a Jurnalului unei iubiri , se citește foarte bine și separat de predecesoarea sa. Este adevărat, Noah , personajul principal din prima carte, este prezent și aici, ca un umăr și un sfătuitor pentru ginerele lui, iar autorul face scurte precizări despre dragostea dintre Noah și Allie, pentru ca cititorul să nu se simtă pe dinafară și să înțeleagă romantismul poveștii lor.

Vă întrebați de ce avea nevoie ginerele de ajutorul socrului său?

Poate părea un deja-vu…soțul uită de aniversarea căsătoriei . Știm deja importanța pe care o acordăm noi femeile acestor lucruri, dar cine să ne mai înțeleagă? 🙂

Wilson, avea 56 de ani… se putea spune că văzuse destule și că știa deja prea multe. Știa de gesturile și ticurile soției sale, știa ce mamă minunată fusese pentru cei trei copii ai lor, dar și sacrificiile pe care le făcuse pentru educația lor. Știa că este sensibilă și că povestea de dragoste a părinților săi, ridicase cu mult ștacheta iar ea era o fire romantică. Știa despre cât de introvertită era fiica lor cea mare Anna, ca mijlocia lor era exact la capătul opus, iar fiul îi mostenea sensibilitatea lui Jane.

Știa de toate dar uitase de aniversarea lor de 29 de la căsătorie, iar dezamăgirea și lacrimile ei, și ulterior plecarea pentru câteva zile la New York, l-au determinat pe Wilson să își analizeze relația.

Crescuseră copiii, iar după plecarea lor, casa era prea goală, iar subiectele de discuție prea puține. Uitaseră să se bucure de compania bună și de mâncarea servită pe îndelete. Fiecare avea programul propriu, iar ei se îndepărtau zi după zi.

Toate astea culminează cu marea veste pe care o primesc de la Anna, cu două săptămâni înainte de cea de-a 30 aniversare a lor: se căsătorea cu Keith, iubitul ei.

Wilson pregătește o surpriză pentru Jane de un an de zile, iar acum i se oferă oportunitatea perfectă pentru a redeveni soțul care fusese o dată. Tardiv, dar mai era timp. O ajută să organizeze nunta, se ocupă de catering, de muzică iar ideea lui de a organiza petrecerea în grădina din curtea casei lui Noah, le cucerește pe femeile din familia sa. O surprinde pe Jane faptul că este atât de organizat dar și că de data asta nu mai este zgârcit. 🙂

Finalul pentru mine a fost wow și nu l-am putut anticipa până la ultimele pagini.

Mi- a plăcut felul în care autorul alege să îl introducă pe Noah în povestea lor , dar și spiritul lui Allie, sau mă rog ceea ce credea socrul lui că era spiritul ei.

Poate este adevărat că lucrurile pe care nu le faci la timpul lor, nu mai au valoare, dar poate că atunci când persoana care contează luptă pentru relație, principiul nu se mai aplică. Mi-au plăcut întotdeauna bărbații care recunosc meritele soției lor, care își mai fac timp să îi ofere o floare, sau să îi facă o mică bucurie. Care nu dau vina pe ele, că au uitat să fie soții de când sunt mame, care au timp să facă ceva să resusciteze relația în loc să găsească vreo distracție.

Poate sunt prea sentimentală, poate la bătrânețe voi citi sau voi viziona numai filme siropoase cu Jose Armando, înconjurată de bomboane de ciocolată și un număr considerabil de pisici. Ei și ce? Mă înarmez cu șervețele și cu becuri pentru lampă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s